Alexandru Dobrescu Prostul obicei al frunzaririi terfeloagelor, de care - la anii mei - mi-e peste puteri sa ma dezbar, furnizeaza, cateodata, placute surprize, dar si, cel mai adesea, crunte dezamagiri. In ultima categorie as include, bunaoara, intamplarea gratie careia am constatat de curand ca o scriere relativ celebra la vremea ei - "Cartea plagiatelor" de Georges Maurevert - cu a carei talmacire si editare am pierdut cateva luni bune acum cativa ani, era la randul ei un splendid plagiat dupa o carte, tot frantuzeasca, ocupata cu aproximativ acelasi subiect, numai ca tiparita cu vreo sase decenii inainte. Si, pentru ca tacamul sa fie complet, nici "izvorul" nu sclipea de originalitate, infruptandu-se pe saturate din insemnarile culturale ale unui prea invatat supus al Coroanei britanice, publicate ceva mai devreme. Care n-ar fi imposibil sa se fi indatorat mai mult decat permit cutumele unor observari de bun simt iesite de sub pana altui frantuz, trecut de suficienta vreme in lumea dreptilor ca sa nu mai fie luat in seama.
In prima categorie ar intra, ca o compensare, receptarea unui distins carturar ardelean, fruntas al revolutiei de la 1848, autor de folositoare compilatii istorice si de initiative publice inca mai folositoare (precum introducerea limbii romane in administratia tinutului de bastina), pe numele sau Ioan Puscariu. Acest vrednic barbat, ales pentru meritele enumerate si altele asemenea membru al Academiei, s-a incercat, cum tot romanul, si in poezie, compunand o seama de versuri didactice si satirice, probabil ca citite in scolile fagarasene sau in cercurile apropiatilor, insa nevizitate acum nici macar de soarecii de biblioteca. Mai ales una dintre dovezile raporturilor sale cu muzele a circulat sub diverse titluri printre ardeleni in toata jumatatea din urma a veacului al XIX-lea. "Patria romana" era, desigur, o poezie patri
