Petre Stoica a fost, pînă de curînd, contemporanul nostru, unul dintre acei scriitori a căror prezenţă în lume, oricît de retrasă, părea să dea sens şi coerenţă realităţii haotice în care trăim. Poet născut, şi nu făcut, original şi profund, capabil să recompună din frînturi de real întreaga poezie a lumii, Petre Stoica a dispărut la sfîrşit de martie, la fel de discret cum a trăit. Dispariţia lui nu a fost consemnată de televiziunile din România, iar presa cotidiană, cu doar două excepţii (Cotidianul şi Evenimentul zilei), nu a considerat moartea unui poet o ştire de impact. În nici un caz una care să stîrnească valul de „emoţie populară“ provocat de o altă înmormîntare, oficiată în incinta Ateneului şi apoi la Cimitirul Bellu. Judecînd după timpul alocat de două dintre televiziunile de ştiri înmormîntării unui interpret de muzică populară (şi nu întotdeauna autentică), fost parlamentar al Partidului România Mare, n-a lipsit mult să se declare doliu naţional. În acest caz, între doliu şi circ distanţa n-a fost prea mare, iar spectacolul a asigurat celor două posturi ratinguri imbatabile. Lumea în care trăim pare, de multe ori, o caricatură grotescă, indiferentă la valori culturale, cînd nu chiar mefient-dispreţuitoare. Rămîne, după despărţirea de Petre Stoica, un gust, „o tristeţe de sabie ruginită/ sarea din pîine se întunecă/ Lumina din floare putrezeşte/ şi rămîne un spaţiu nemărginit/ plin de oglinzi care te înghit mereu şi mereu/ rămîne o tristeţe de sabie ruginită“. Rămîne o lume ce-şi macină în gol postúrile şi imposturile, bucuriile şi eşecurile, răsfrîntă în oglinda înşelătoare a mass-mediei de toate zilele, acolo unde, oricît de greu ne-ar fi să ne obişnuim, culturii îi revine rolul de cenuşăreasă. E o tendinţă universală, ştiu, şi România nu face excepţie, dar parcă procentul de gregaritate, de trivialitate şi mahala, revărsat zilnic de televiziuni