In Romania demisia de onoare este o floare rara. Cei care, aflati in functii importante, s-au retras in acest fel dupa un esec sau din cauza unei suspiciuni grave pot fi numarati pe degetele de la o mana.
Imensa majoritate a asteptat sa primeasca un picior in fund, catusele pe maini sau presiuni intense din partea superiorilor sau a celor care i-au plasat in functiile respective.
Victor Piturca se incadreaza asadar intr-un model national, ceea ce nu face mai putin penibila inversunarea cu care refuza sa plece din pozitia de selectionar al nationalei de fotbal, in ciuda esecului de proportii spre care a condus-o.
Tupeu in loc de onoare
Nu stiu daca Victor Piturca este un antrenor bun sau slab. Parerile sunt impartite. Un lucru este cert. Nationala a ratat calificarea la turneul final din Africa de Sud.
Si nu la mustanta, intr-o intalnire finala si dramatica, urmarita de un ghinion teribil, ci transant, mediocru si fara drept de apel inca de pe la mijlocul campaniei.
Oricate scuze, oricate explicatii ar cauta Victor Piturca, asa ceva tot dezastru se numeste, in orice domeniu de activitate l-am transpune. Si in orice domeniu de activitate, un astfel de esec se soldeaza, in mod normal si intr-o lume cu simt al onoarei cu demisia responsabilului de proiect, de firma, de scara de bloc.
N-ar fi un capat de lume! Mari antrenori, cu adevarat mari, a caror anvergura nu este pusa de nimeni sub semnul intrebarii, au demsisionat dupa nereusite chiar mai mici, pentru a reconfirma apoi, in alte circumstante. Au avut onoare, asumandu-si esecul chiar daca, poate, nu le era integral imputabil.
Victor Piturca, in mod evident, nu are onoare. In schimb are un infinit tupeu. Un tupeu cu care, dupa mirobolantul turneu final european de vara trecuta, s-a intors violent verbal si arogant impotriva c
