FP România nr. 9. Obsesia integrării euroatlantice a servit până acum diplomaţiei româneşti drept scuză ca să ignore restul mapamondului. Nu avem nici măcar o politică regională proprie, iar una „globală“ pare o idee absurdă. Criza economică ne va sili să înţelegem însă că deceniile următoare vor fi, şi pentru România, globale sau nu vor fi deloc. În 2003, analişti ai Goldman Sachs au consacrat termenul BRIC – acronim pentru Brazilia, Rusia, India şi China –, ca desemnând cele mai importante economii emergente. Jocul de cuvinte (brick = cărămidă) trimite şi la rolul fundamental pe care acestea aveau să îl joace în modificarea raporturilor de putere pe glob.
„Poate nu e cazul să vă mutaţi chiar toate economiile din fondurile private de pensii în BRIC, dar o parte n-ar fi rău!“, sugera istoricul britanic Paul Kennedy în celebrul său articol din acelaşi an „Watch Out for the BRICs!“.
Paradoxal, Occidentul capitalist, care reproşa acestor societăţi controlul de stat, preia acum din reţetele lor de temperare a exceselor liberale.
CAUZELE DECUPLĂRII
România a ratat până acum sistematic şansa legăturilor cu lumea emergentă. Din cauza devalizării industriei româneşti nu au mai putut fi furnizate produsele tradiţionale de export. În timpul vizitei la Cairo a fostului ministru de Externe Adrian Cioroianu, interlocutorii egipteni deplângeau pierderea tractoarelor româneşti şi a produselor Ana Aslan - ambele victime ale metehnelor privatizării româneşti.
Odată cu procesul de aderare la UE a intervenit şi comoditatea investitorilor români: de ce să îţi asumi riscuri făcând comerţ cu state aflate la mari distanţe, în regiuni relativ instabile, cu o cultură negustorească diferită, cu o limbă dificilă, în loc să te limitezi la piaţa comună, unde nu ai bariere nici comerciale, nici de mentalitate? Sau la o piaţă