Horia-Roman Patapievici: "Oricine a urmărit, la începutul anilor 2000, peripeţiile negocierilor de aderare la Uniunea Europeană ale fostelor state comuniste, a putut face observaţia contrastului dintre atitudinea ţării noastre şi cea a Poloniei". Sursa: Codrin Prisecaru

Deşi nu urmăream sistematic presa referitoare la fosta noastră vecină de la nord (până în 1939), mă frapa frecvenţa ştirilor care semnala că guvernul polonez, în multe chestiuni importante, adopta puncte de vedere care fie difereau semnificativ de poziţiile deja adoptate de majoritatea ţărilor occidentale, fie le contraziceau făţiş. Ori că era vorba de gospodăriile ţărăneşti, ameninţate de politica agricolă comunitară, ori că în discuţie se afla afirmarea publică a valorilor creştine, de care Europa nu mai voia să audă, dar la care Polonia ţinea (încă ţine: dovadă, disputa legată de Preambulul la Proiectul de Constituţie europeană), guvernul polonez avea o aceeaşi poziţie - îşi apăra poziţiile pe faţă, luptându-se deschis împotriva curentului atunci (şi acum) dominant din Uniunea Europeană.

Cu totul alta era tactica României. Guvernul nostru nu critica niciodată pe faţă nici deciziile Uniunii Europene, nici luările de poziţie ale comisarilor ei, nici exigenţele impuse noilor candidaţi la integrare. Uneori, când nu era de acord, mârâia pe furiş, prin diverşi interpuşi de presă, dar poziţia sa publică era, întotdeauna, de aprobare şi acceptare.

Delegaţia negociatorilor noştri nu a ratat nicio ocazie de a nu critica ori respinge nimic din ce i s-a propus şi a ratat toate ocaziile de a se distanţa de vreun principiu, tratament ori de vreo dispoziţie comunitară. Prin vocea negociatorilor ei, România era întotdeauna de acord cu orice, cu condiţia să vină de sus (în situaţia de atunci, dinspre comisarii europeni). În ciuda acestei poziţii supuse (şi aparent cooperante), g