S-ar putea ca dodoloaţa autobiografie erotică a lui Bruce Benderson să ne ajute, prin ricoşeu, să trecem peste unul dintre defectele noastre dobîndite: acela de a căsca gura a adoraţie la orice nerozie alunecată din gura unui străin venit în ţara noastră, decretînd-o drept evaluare corectă şi diagnostic precis, pentru simplul motiv că autorul inepţiei este străin. Odată cu citirea primelor pagini, renunţi brusc la fetişul „raportului de ţară“ şi parcă ai vrea să faci o faptă bună, recomandîndu-i autorului un tratament psihiatric la o clinică. Din străinătate (sînt mai bune decît în România, se ştie). Fireşte, aşa s-ar întîmpla cu un cititor intransigent, care se îngrijorează că orice mizerie parfumată cu epitete ne va periclita imaginea în ochii Occidentului. Cei cu mai mult umor şi cu stimă de sine îi vor spune pe nume operei lui Benderson – impostură literară –, vor regreta un pic timpul irosit cu lectura şi vor purcede, poate din pretinse scrupule morale, să-i prevină pe ceilalţi. Ceea ce va face şi subsemnatul în următoarele rînduri.

Românul este o carte pe cît de mare, pe atît de mică. Se citeşte greu, se rezumă uşor. Intriga romanului s-ar putea rezuma astfel: americanul (ipohondru, libidinos, consumator aprig de codeină şi Gerovital, pe care toţi maidanezii din Bucureşti, în accese turbate de xenofobie şi naţionalism, îl latră şi-l muşcă) se întîlneşte cu românul (cum altfel decît rupt în fund – no pun intended – şi greu de urnit), cu care are o relaţie şturlubatică. În partea hard a acţiunii (primele 150 de pagini) am putut număra – cu o greaţă cauzată pesemne de educaţia retrograd-heterosexuală primită de la familia tradiţională din care fac parte – şapte contacte homosexuale – majoritatea cu televizorul deschis pe canale porno – şi unul de natură incertă. În partea soft (restul de 350 de pagini), personajul-narator, parcă anticipîndu-şi eşecul