Dar înregistrăm în scrierea lui Gabriel Liiceanu şi o mişcare opusă popularizării, cea a unor reflecţii ce-şi propun a depăşi aparenţele elementare. Acestea sunt extrase cu penseta din fluxul experienţelor habituale, puse sub lentile măritoare, supuse unei analize menite a valorifica tîlcurile lor inaparente, mecanismele unei funcţiuni interioare. Suntem în măsură a certifica aici o apropiere de Noica, în înţelesul "problematizării", al potenţării factorilor trăirii prin tensiunea ideii. Lucrurile obişnuite se complică, crusta simplităţii lor se sparge spre a face loc unor consideraţii imprevizibile. Avem a face cu aspectul cel mai substanţial al epistolarului. În unele clipe eseistul se dorlotează în atmosfera "bucuriilor simple", participant contemplativ la cotidienele ritualuri mărunte, precum un războinic ce-şi scoate armura: "Există momente în care te cuprinde nostalgia lucrurilor simple. Fericirea îţi apare atunci în perspectiva cîtorva banalităţi sublime, care ar semnifica nu ştiu ce reîntoarcere la fiinţa ta pierdută, la cîteva adevăruri uitate ale vieţii. Atunci, ca eroul lui Salinger, nu ţi-ai dori decît să stai în lanul de secară; sau să dai de mîncare la păsări". Spre a reveni analitic, a-şi examina micile dezordini ale vieţii cu o graţioasă pedanterie, cumpănind gravitatea cu umorul: "Am un mod original de a pierde lucruri: punîndu-le bine. Şi pentru că sunt extrem de ordonat, pierd o grămadă de lucruri. Ca să zic aşa, le pierd în propria mea ordine. Am să te rog însă să observi că faptul acesta are şi avantaje. Primul: nu pierd niciodată un lucru de tot. Mai devreme sau mai tîrziu, tot urmează să-l găsesc: într-un raft, într-un sertar, într-o cutie. (...) Al doilea avantaj al pierderii lucrurilor prin punerea lor bine este că, periodic, poţi să îţi oferi surprize. Şi asta, pentru că o bună parte dintre lucrurile puse bine sunt uitate definitiv. Pur