Azi ar putea suna cinic daca as spune ca fac parte dintr-o generatie norocoasa. M-am nascut dupa razboi, dupa perioada deportarilor si a marilor traume ale gulagului comunist, am prins chiar o perioada de oarecare deschidere când, tânara fiind, imi amintesc mai degraba de anii fierbinti din liceu, decât de persecutiile politice care se petreceau in jurul meu. Am plâns odata cu mama când a fost asasinat Kennedy si m-am bucurat prosteste când americanii au ajuns pe Luna, desi nu aveam legatura nici cu una, nici cu alta. Cum nu aveam stofa de erou, imi era mai frica de intuneric decât de securitate, profesorul de geografie ma infricosa mai mult decât sectoristul din colt, imi placeau crenvurstii calzi dupa defilarea de 1 Mai, iar mai târziu, când dictatura mi-a aratat coltii ca unui adult, am ales dispretul ca pe o forma când de rezistenta, când de fronda.
Ma mai simt norocoasa si pentru ca pe parcursul vietii mele am vazut cum a cazut comunismul, si pentru ca am ajuns peste câtiva ani la New York, orasul pe care continuu sa-l iubesc si sa-l recunosc si azi ca fiind locul meu. Un timp am trait cu senzatia ca ma aflu in cel mai puternic loc din lume, departe de orice convulsie, politica, economica sau sociala, care puteau avea loc oriunde in alta parte, doar aici nu. Ne instalaseram in prosperitate, toate mergeau bine, aveam planuri si vise si ele se indeplineau pe rând, unul câte unul, incât singurul meu regret era ca nu am ajuns mai devreme in tara asta. Amintirile din România se voalau incetul cu incetul, atenuându-si asperitatile si rotunjind colturile in care odata ma lovisem. Distantele functioneaza salvator, oceanul spala, departarea ajuta la reconciliere, se estompeaza stridente, insatisfactii, umilinte si incepe sa bata un fel de briza generoasa, superioara, in care uiti si ierti si indulcesti de bunavoie trecutul, stiindu-te acum in sigur