Eu una vreau să plătesc pentru conţinutul ziarelor. Online, evident. Cinci lei, trei lei, un leu optzeci pentru un articol, suma rămîne de stabilit pentru capetele de business. Rar cobor la chioşc să cumpăr un cotidian. N-o fac nici măcar pentru promoţiile başca sau aproape başca: o carte, un CD, un supliment cu reţete sau ce-o mai fi. Cu Internet în aer, e evident foarte simplu să accesezi online ce se vinde jos, în stradă. Numai că eu sînt dispusă să plătesc pentru conţinutul zilnic. Şi din asta cred că ar veni, în cele din urmă, salvarea jurnalismului. Nu discut de modalitatea de plată care ar trebui să fie extrem de prietenoasă şi accesibilă cu un click, cel mult două. Personal, înţeleg să plătesc pentru un reportaj făcut ca la carte la porţile Mittal din Galaţi.
Un reportaj pentru care un jurnalist e trimis mai multe zile pe teren. O piesă de gazetărie în stare să-mi spună o poveste dramatică a supravieţuirii unui oraş, o poveste care atinge suflete şi la Copşa Mica şi la Mioveni, şi la Braşov şi la Rîmnicu-Vîlcea şi în orice altă zonă în care se trăieşte din ambele salarii ale unei familii, salarii provenite de la unica fabrică din regiune. Aş da bani pentru o analiză făcută independent, cu ochi româneşti, despre impactul crizei economice şi financiare asupra industriei textile din România. Subiectul nu exclude o realizare spectaculoasă şi un titlu pe măsură. Nu aş aprecia două-trei telefoane date din redacţie şi gata. Aş aprecia să văd în spatele textului o lectură şi o documentare temeinică a jurnalistului, care să-mi deschidă ochii dincolo de limita provincială în care mă consemnează în calitate de cititor.
Aş da bani pentru reportaje făcute în Irak la trupele româneşti staţionate acolo. Nu ştiu însă dacă aş mai accesa pe bani puzderia de opinii care inundă ziarele online. Două-trei cel mult, alese pe sprînceană, ştiind că acel om care scrie
