António Lobo Antunes, romancierul care a înnoit radical modul de a scrie romane, nu numai în Portugalia sa de baştină ci şi în numeroasele ţări în care a fost tradus, laureat, printre alte multe premii şi distincţii, al Premiului "Ovidius" la Festivalul Zile şi Nopţi de Literatură de la Neptun (2003), va primi titlul de Doctor honoris causa al Universităţii Ovidius din Constanţa în luna mai a.c. Ceremonia, care trebuia să aibă loc anul trecut, a fost amânată din motive de sănătate.

Printre nenumăratele poveşti ce se întrepătrund, precum părţile unui op polifonic cu variaţiuni, în Ordinea naturală a lucrurilor, roman a cărui traducere românească va apărea în curând la Humanitas Fiction, se află şi această poveste de dragoste - fără viitor nici happy end - dintre un bărbat matur şi insignifiant, împovărat de multe traume familiale, şi o tânără abia ieşită din adolescenţă, şi ea marcată de o boală incurabilă. Ca întotdeauna, lirismul debordant se împleteşte cu ironia, uneori chiar cu sarcasmul, menite când a-i pune surdină, când a-l reliefa, în proza acestui autor care a aplicat o pecete inconfundabilă asupra literaturii universale din ultimii treizeci de ani.

Până la şase ani, Iolanda, n-am cunoscut familia mamei mele nici mireasma castanilor pe care o aducea din Buraca vântul de septembrie, cu oile şi iezii ce se căţărau pe Calçada în direcţia cimitirului părăsit, însoţiţi în clinchet de zurgălăi de un bătrân cu basc şi de vocile morţilor. Chiar şi astăzi, dragostea mea, întins în pat aşteptând ca Valiumul să-şi facă efectul, mi se întâmplă la fel ca în serile de vară când mă culcam, căutând răcoarea, într-un cartier de morminte năruite: simt cum un ornament de cavou îmi striveşte piciorul, aud iarba de pe morminte în cearşaf, văd serafimii şi Criştii de ipsos care mă ameninţă cu mâinile sparte; o femeie cu pălărie planta verze şi napi p