Mircea Bochiş

Ca structură psihologică, Bochiş este un romantic tîrziu care beneficiază deopotrivă de subtilităţile simbolismului şi de risipa energetică a expresionismului, dar într-o variantă oarecum sceptică, uşor temperată prin luciditate şi supraveghere cerebrală. Coborît, pe de o parte, din memoria peisagismului complex al Şcolii de la Baia Mare, în care se revarsă cam toate tendinţele europene ale timpului, şi, pe de altă parte, dintr-o filozofie abstractă a peisajului citadin şi a fabulaţiei propriu-zise, dintr-o continuă utopie a acestora, Bochiş reuşeşte, finalmente, un lucru surprinzător: el subminează ideea de peisaj natural şi de spaţiu public, adică anihilează reperul exterior şi invalidează reflexul. Cu alte cuvinte, el scoate modelul din relaţia clasică observaţie-prelucrare-transpunere şi mută frontul de lucru din afară în interior. Imagistica lui Bochiş este o creaţie eminamente mentală, un produs pur al ficţiunii şi al reveriei. Spre deosebire de cea clasică - o formă de celebrare a lumii ,,obiective" - , iconografia sa este, de fapt, o antiiconografie, o fugă din real, un substitut livresc şi o proiecţie ideală. Asemenea unui copil care, prin fabulaţia jocului, evadează cu adevărat din contingent, Mircea Bochiş, prin fabulaţia din spaţiul luxuriant al imaginaţiei, îşi construieşte un alt areal, o grădină fantasmatică, o faună voluptuoasă şi un vis paradisiac.

Florin Ciubotaru

Imaginarul lui Florin Ciubotaru are, la scara percepţiei umane, logica interioară a unei cosmogonii şi dinamica strictă a unui univers în expansiune. Dintr-un nucleu dur, dintr-o materie primă ce stochează în sine, laolaltă, energii primare şi nenumărate forme în stare germinativă, se desprind, încetul cu încetul, reperele unei realităţi aproape tactile. Amestec de luciditate şi de senzuallism, de calcul rece şi de erupţii pr