Judecat cu ochiul rece al unei lucidităţi prevăzătoare, cazul lui Dan Puric este uimitor prin proporţii, spectaculos prin consecinţe şi subversiv prin efectul de durată. Privit din unghiul fascinaţiei pe care o exercită asupra publicului, nu ai cum să nu-l "duşmăneşti": în clipa de faţă, pantomimul acesta nesuferit şi imprevizibil, care şi-a încălcat convenţia propriei arte, lepădîndu-se de muţenie şi începînd să vorbească cu o uşurinţă bizară de luminat misionar, pantomimul acesta inepuizabil e cel mai bine vîndut autor din România. Dar cum detaliul vandabilităţii nu înseamnă în sine mare lucru, te-ai fi aşteptat ca frivolitatea mesajului său să fie pe măsura succesului de care are parte: mărunţişuri pe potriva mediocrilor viageri, aluzii obscene pe gustul amatorilor de scheciuri, sau glumiţe de sezon înfăţişate în zimţii înţepători ai expresiilor argotice. Într-un cuvînt, chiar lepădîndu-se de pantomimă, Puric trebuia să rămînă în schema unui mim agreabil: un bufon flatîndu-ne viciile, un histrion uşurîndu-ne de plictisul zilei, un fanfaron zburdalnic ale cărui pozne să ne dea dreptul să ne privim propriile slăbiciuni cu bunăvoinţă.
Şi cînd acolo, bucata asta de om cu înfăţişare bonomă, pe care numai văzîndu-l şi te aştepţi să toarne bancuri din el cu toptanul, bucata asta de om îţi dă peste cap aşteptările, şi te răscoleşte la propriu. În loc de giumbuşlucuri frivole, Dan Puric vine cu înţelesurile unui mesaj tragic. În loc de poante dătătoare de bună dispoziţie, Dan Puric te încarcă cu o undă de înfiorare creştină. E atît de direct şi fără de perdele în ceea ce spune, ba chiar atît de neduplicitar în bruscheţea seacă cu care rosteşte numele unor proscrişi despre care am fost educaţi că nu e bine să vorbim în public, încît făptura lui a devenit incomodă pentru cei care ne monitorizează ideologic cultura. Mai mult chiar, e atît de necuviincios p
