- Nu demult, în paginile României literare v-a fost publicat un Poem la 70 de ani: "Fereastră vastă către miază-zi, / transparentă de parcă nici n-ai fi, / la înălţimea maximă a teilor, / de ce tragi spre tine păsările? / Azi, după alte câteva în deceniu, / încă una a încercat să traverseze / vinovăţia transparenţei tale, lăsând pe geam / semnul poate sinucigaş al fiinţei sale, / semnând cu aripa ei stângă, deschisă, / deaupra ghemului de ceaţă al izbiturii./ / Nu vijelia îi forţase zborul - / biet bolovan de pene. Ce să-nsemne / năvala ei asupră-ne? E oare un semn / ce ne priveşte, un avertisment? // Întârziu la fereastră căutând / unghiul sub care văd mai bine / perfecţiunea aripii zdrobite."

Ce să însemne, domnule Ilie Constantin, faptul că asociaţi - chiar şi în planul convenţiei literare - vârsta de 70 de ani (pe care aţi aniversat-o în februarie) cu ideea de zbor frânt? Vă adresez întrebarea amintindu-mi că, într-un alt poem - Porumbeii din Chaillot - ,,zborurile zburlite, casnice, fără de zare" ale acestor păsări reverberau cu tristeţea autoexilatului, nevoit să-şi trăiască ,,soarta de cârtiţă/ ce-şi scobeşte în malul Senei tihna".

- Mă veţi crede sau nu, doamnă Ioana Revnic, dar nu ştiu ce înseamnă toate acestea! Este vorba de un poem-interogaţie; dacă aş cunoaşte răspunsul, nu cred că l-aş fi pus pe hârtie. Asemeni filosofiei, până la un punct, poezia pune mai cu seamă întrebări, exprimă îndoieli şi negaţii. La începuturi, sub semnul obligatoriului optimism proletcultist, apoi realist-socialist, versurile mele - pe lângă că erau, cel mai adesea, proaste - aveau un caracter aproape apodictic. De foarte multă vreme, nu mai provoc în mine inspiraţia forţată de voinţă, ci aştept cu lunile şi anii acele tainice "dicteuri din înalt" (ori, poate, din subconştient), din obsedantul înaltăparte.

-Vă înspăimântă senectutea? C