Nu e puţin lucru să placi scriind ca pentru tine, în voie, cu un chef pe care unul cît de străin de însemnările tale n-are cum să nu-l simtă. Să scrii aşa cum, bunăoară, Faguet ar fi vrut să se citească, aşezat, cumpănind viaţa şi zîmbind amintirilor. Perpessicius, suferitorul, e un cititor încercat. Nimic din rutină, din metodă, din obligaţie nu trece, însă, în Jurnal-ul de lector (completat cu Eminesciana) apărut în '44, la Casa Şcoalelor. O consemnare de impresii dintre cele mai diverse, despre cunoscuţi, gravuri, locuri, spre laudă, spre memorie, aplecîndu-se să culeagă picanterii, omenind, dînd fiecăruia partea-i.
O frază se deschide într-o idee nouă, doar schiţată, deseori, într-un scris furat de gînduri. Care trec, toate, prin oameni şi cărţi. Maturitatea melancolică, a stilului pentru care marginile, ceea ce îndeobşte se lasă deoparte, cînd din notiţe iese întregul, au ajuns la fel de publicabile precum miezul, nu înseamnă, nicidecum, dezicere de argument. Iată-l pe finul văzător al atîtor nevăzute, om trăindu-şi lumea cu ochii deschişi, la un spectacol cu O scrisoare pierdută: "Oamenii lui Caragiale nu sunt conştienţi de ridicolul pe care-l duc în cocoaşă. În inocenţa olimpiană a mediocrităţii lor stă de altminteri toată seva comică şi omenească din Caragiale." Şi, în crescendo, mai departe: "Ridicoli, aceşti bieţi oameni? Se poate. Dar atât de senini, atât de nevinovaţi, atât de umani!" (p. 29). Rîsul, e carevasăzică, o demi-tristă consolare.
Ca şi uitarea, fărîma de hipnoză promisă de un anestezic slab. Care se duce, lăsînd în loc voluptatea amînată a durerii. O durere firească, de fond, întinsă, ca cerneala, în firescul acestor pagini. Între spontaneitatea lui Iorga şi şarmul lui Sainte-Beuve, "cel mai amabil interpret al sufletelor." Ce potrivită volută pentru a flata pe un biografist pe care esteţii imediat urmaşi lui l-au înghiţit,