Nu trebuie să ai 60 de ani şi să treci printr-un infarct ca să înţelegi rostul adânc al înţelepciunii dictonului „grăbeşte-te încet”. Sursa: Sorin Antonescu

Să accepţi că binefăcătoarea lentoare a mâncatului de plăcere, cultivarea taclalei, a tihnei, a preludiilor şi postludiilor erotice prelungite, plecatul la slujbă, la spectacole, spre aeroport sau la gară cu ceva timp înainte, ca să te scuteşti de fugăreală, sufocare şi ochi injectaţi de spaimă, respectarea voluptuoasă a hobby- urilor (drumeţii, grădinărit, lectură-n hamac, fotografiat, colecţii de una de alta) - sunt tot atâtea şanse de jubilaţie, detensionare şi regenerare, care prelungesc viaţa în chip plăcut. Şi care, în orice caz, sunt de departe preferabile mâncatului în picioare, bulucelii disperate la metrou, obsesiei ceasului, autobiciuirii din carierism, sexului scurt şi poticnit, robotizării, isterizării şi idiotizării prin viteză sterilă şi decerebrare sistematică.

O binevenită „provocare adresată cultului vitezei” este cartea lui Carl Honoré „Elogiu lentorii”, tradusă de Roxana Popescu, apărută la editura Publica.

Jurnalist scoţian trăitor la Londra, din 1991 reporter în Europa şi America de Sud (trei ani la Buenos Aires), cu semnătură în Observer, The Economist, Huston Chronicle, Miami Herald ş.a.), Carl Honoré s-a dedicat mişcării SLOW - însănătoşire prin încetinire, într-o traducere liberă. Într-o vreme care a lansat hidoasa manieră de adormit copiii prin rezumarea în şaizeci de secunde, pe CD, a marilor basme ale omenirii (The One-Minute Bedtime Stories), când în Japonia karoshi (excesul de muncă) a făcut 143 de victime numai în 2001, iar în Marea Britanie, din cinci mii de angajaţi chestionaţi într-un sondaj, şaizeci la sută au declarat în 2003 că nu-şi permit să-şi facă toate zilele de concediu, „Elogiu lentorii” a fost deja tradusă în treizeci de limbi şi