Cît ar cîntări un înger (Editura Cartea Românească, 2008) este al doilea roman din ciclul epic început de Eugen Uricaru, în 2006, cu Supunerea, conturînd deja un vast proiect narativ unde se cuprind secolul, personajul principal al textelor, timpul şi vremea celei de-a doua jumătăţi a unui veac în cel mai înalt grad problematic; timpul-epocă e al României dintre cel de-al doilea război mondial şi revoluţia din decembrie ^89, dar conexiunile temelor privesc mentalităţi, comportamente, structuri sociale şi istorice, realităţi politice şi profiluri umane care depăşesc limitele vremii şi locului, desemnînd ceea ce aş numi portretul-robot al epocii şi omului întregului secol XX; romanele respiră pe spaţii largi, Rusia lagărelor bolşevice, Peta, satele Acăţaţi şi Sîntimbru de lîngă Timişoara, Cernăuţi, Tibet, cu lumea sa nevăzută şi complicată, plină de mesaje, semne ascunse şi taine, Germania lui Hitler, agitată de "conceptul rasial", Takla Makan, deşertul de la poalele Pamirului, Timişoara, Teiuş, Bucureşti, în fond, toată România postbelică reprezintă "harta" pe care se desenează traseele protagoniştilor dintr-o realitate a ficţiunii mai concretă încă decît orice schiţă a topografilor.

Secolul şi oamenii sînt pe deplin ai fricii, astfel încît Cît ar cîntări un înger poate fi citit ca un roman al unei lumi "prinse în strînsoarea de oţel a fricii", cum spune protagonistul naraţiunii, Basarab Zapa, "adus" dintre personajele secundare ale Supunerii în cartea recentă, alături de Neculai Crăciun, Todor Grancea, Petra Maier şi Cezar, personaje-simbol ale torţionarului şi victimelor sale. Viaţa lor se împarte înainte şi după momentul spaimei, e o permanentă fugă şi o continuă căutare a unui loc "bun să te ascunzi dacă te caută cineva", încercînd să scape de acţiunea fatală a societăţii totalitare care, în cele două forme esenţiale de exprimare în veacul trecut