Se vorbeşte în ultima vreme tot mai des despre o iminentă criză alimentară în România. Şi nu mă refer la gluma ziarului nostru din data de 1 aprilie. Mă refer la declaraţiile alarmiste ale patronatelor şi sindicatelor din sectorul agricol şi alimentar, mă refer la previziunile sumbre ale organizaţiilor profesionale de pe filiera produselor agricole.

Inclusiv preşedintele ţării, Traian Băsescu, şi-a făcut publice temerile, în urmă cu câteva zile, când a declarat, extrem de convins, că următoarea criză va fi cea alimentară. E cazul să ne temem? E cazul ca, vorbind de criză alimentară, să ne gândim la foamete, pentru că percepţia populaţiei către asta ar tinde. Eu spun categoric nu, cel puţin nu în viitorul apropiat. Sub nicio formă nu trebuie să ne panicăm că povestea anilor '40 de exemplu - când din cauza secetei, şi mămăliga era un lux - s-ar putea repeta. Nici măcar povestea anilor '80, când doar apa nu era pe cartelă, nu mai are suport în realitate. Sub nicio formă. Societatea a evoluat, iar globalizarea a acaparat prea multe teritorii ca să mai putem ajunge în situaţii similare. În plus, agricultura este deja o ştiinţă, iar în ţările dezvoltate beneficiază de dotări ultraperformante, capabile să producă orice, oriunde, indiferent de condiţiile agro-climatice. La ce ne putem aştepta însă, este un preţ din ce în ce mai ridicat al alimentelor, fructelor şi legumelor, preţ care pentru mulţi dintre noi ar putea transforma aceste produse în mărfuri de lux. Ceea ce din punctul meu de vedere înseamnă scăderea puterii de cumpărare, sărăcie, oricum aţi vrea să îi spuneţi, în nici un caz criză alimentară, în sensul securităţii alimentare.

De ce s-a ajuns, totuşi, la asemenea declaraţii?

Dacă mă refer la fermieri, prin liderii organizaţiilor care-i reprezintă, semnalele de alarmă trase au un sâmbure de adevăr. Numai că problema este, cred eu, mult