Cu foarte puţin timp înainte de aderarea noastră la UE, să fi fost prin decembrie 2006, mă vizitează o trupă de ziarişti nemţi (DW, ZDF, FAZ etc.). Cafele, dulceţuri, politeţuri. Oamenii erau în documentare, vizitau Bucureştiul şi Sofia, să scrie în cunoştinţă de cauză la momentul aderării. Din vorbă-n vorbă, îi întreb ce îi nelinişteşte în legătură cu cele două ţări. În cor, mi-au spus că au două probleme: utilizarea fondurilor europene (noi am utiliza bani munciţi de ei, în principal) şi corupţia. Deşi detest să mă autocitez (după mine, autocitarea dovedeşte lipsă totală de umor), mă văd nevoit, de dragul argumentaţiei necesare prezentului text, să vă reproduc pe scurt răspunsul meu. Le-am zis, aşadar, că nu trebuie să îşi facă griji. Cel puţin 5 ani (pînă prin 2011-2012), nu vom fi mari meşteri la făcut proiecte, iar la povestea cu corupţia m-am gîndit să le dau un exemplu pe înţelesul tuturor. Le-am zis, aşadar, că la un buget de 1 milion de euro pentru "promovare şi marketing" al unei corporaţii farmaceutice, în Germania sînt "convinşi" 10 directori de spital, în timp ce, la preţurile din România, aceeaşi companie "convinge" 100 de directori de spital. "La voi e fenomen, la noi e sistem." Cam aşa i-am lămurit eu pe confraţii mei germani în legătura cu hibele pre- şi post-aderare ale României.
Nu ştiu cît de mult am greşit în aprecieri. Cert e că, la doi ani "după", din ziare aflăm două lucruri paradoxale. Pe pe o parte, că România nu "trage" fondurile. Unii politicieni dau tare şi cu "nu s-a tras nici un euro din banii europeni". Pe de altă parte, cam aceleaşi gazete informează ritos, pe prima pagină, cum că "românii sînt campioni europeni la delapidări din fondurile structurale". Cu alte cuvinte, nici nu au intrat banii în casă că s-au şi găsit compatrioţi care să-i fure. Pas de mai înţelege ceva. Singura explicaţie este că ambele păreri atît de des
