Ca intr-o catedrala a psalmilor, Aurelian Titu Dumitrescu* isi provoaca anamneza propriilor convulsii lirice. Fara sa-si manierizeze discursul prin asta. Nu devine canonic. Dogmatica sa "antimetafizica" e o vorbire senina si… terestra si cand "conspira cu ingerii", si cand, simultan, "sta sub cuvinte,/ ca un sarpe sub frunze". Pentru ca, in labirintul semnificant, in care Dumnezeu, Iubita si Poetul sunt intr-o relatie/ evelatie (ontica), impiedicand dezagregarea lumii, e nevoie de o Calauza. Si atunci… "nu mai puteam fi tristi/ fiindca traia Nichita/ si el suferea fara tristete". Si sensurile s-au limpezit!
Excelent scrie Ioan Es. Pop despre intrarea "Calauzei, acest Vergiliu contemporan noua care este Nichita Stanescu", in viata si in poezia lui Aurelian Titu Dumitrescu, in Cuvantul la urma al volumului Zabava: "Episodul trimite cu gandul la Divina Comedie, dar la una in largul careia Infernul, Purgatoriul si Paradisul functioneaza nu diacronic, ci simultan, cu demonii si ingerii in imperechere, cu pedeapsa si iertarea intr-o grea intrepatrundere, din care biruitor nu iese nimeni, daca nu reuseste sa fie viu si mort in acelasi timp". (Ioan Es. Pop, Oameni, calauze si zei) Autobiograficul psalmodic, starea critica a supravietuirii (in text) la limita, lirismul dens si tensionat, ca marca a modernitatii (cu avantajul "tensiunilor nerezolvate", conform cu Hugo Friedrich), toate acestea poarta amprenta escatologica a "prezentului (acela) mizerabil" in care Nichita Stanescu a murit si traieste mai departe cu ingerii. Nici un psalm din aceasta lume nu poate fi descalificat prin patetic si relativizat ca psihodrama. Toata "realitatea psihologica a literaturii care a trebuit sa supravietuiasca in aerul toxic al unei istorii nenorocite" (conform cu Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane) este analizabila in contextul dramatic al dizidentei "e