Îl priveam, aşezat în faţa mea, cu camerele de televiziune năpădite peste noi şi mă gândeam: "Ce majestuos este! Ca un leu fără vârstă. Niţel cu urmele oboselii, dar încă puternic". Şi curgeau mesajele de la români de se încinseseră aparatele.

Sergiu Nicolaescu. Tulburător suna unul dintre mesajele sosite: "Vă rugăm să nu muriţi niciodată. Fiul meu de 7 ani vă idolatrizează, se îmbracă prin casă precum dumneavoastră, cu pălăria mea, cămaşă albă şi cravată". Îl iubesc românii de toate vârstele. Des aud sunând telefoanele mobile ale unor tineri având la soneria mobilului fie melodia tulburătoare din "Mihai Viteazu" atunci când voievodul întregitor intră-n Alba-Iulia, fie pe telefonul mobil al tinerilor se aud replicile intrate adânc în vorbirea populară: "Nu trage, domn Semaca, sunt eu Lăscărică" sau ultimele cuvinte ale comisarului Moldovan: "Un fleac, m-au ciuruit". Şi iarăşi curg sute de mesaje în timpul emisiunii cu Sergiu Nicolaescu, care de care mai impresionante. Care de care mai semănate cu suflet. Scrie un telespectator: "Când eram mic voiam să mă fac Sergiu Nicolaescu". Iar câteva mesaje îl roagă: "Măria Ta, Sergiu, să nu mori niciodată!". Zâmbeşte trist: "Eu am să plec, dar n-am să mor niciodată. Rămân filmele mele. Dumnezeu nu m-a fericit să am copii, să am nepoţi, dar am 54 de filme făcute în 42 de ani". Şi fiindcă l-au numit "Măria Ta, Sergiu", îl întreb dacă crede că ar fi putut fi un domnitor român şi care voievod ar fi putut fi. Se uită la mine: "Nu pot face păcatul ăsta, să mă văd unul dintre domnitorii vestiţi ai neamului". Ţin minte că în 1985 am făcut primul interviu pentru revista Flacăra cu maestrul Sergiu Nicolaescu. Am păşit cu oarecare sfială în apartamentul maestrului, care era de fapt un fel de muzeu de istorie românească. Drapele româneşti originale din luptele Războiului de Independenţă sfâşiate de obuze, armuri şi flinte,