Am răsfoit zilele trecute manuscrisul cărţii dedicate de Adriana Cârcu unor artişti şi intelectuali români stabiliţi în străinătate. Ca unul căruia nu i-a trecut niciodată serios prin minte să-şi părăsească ţara, am încercat să aflu ce motivaţii stau în spatele unei asemenea decizii. Fiecare dintre cei treisprezece eroi ai cărţii are propria motivaţie, propria viziune şi, inevitabil, propriile regrete. Întrebarea stârnită de parcurgerea atâtor experienţe dure se impune de la sine: merita sacrificiul? Merita suferinţa, spaimele şi, nu arareori, umilinţa, durerea, tragedia? Din punctul meu de vedere, nu. Sigur, în cazul artiştilor contează enorm libertatea de exprimare, refuzul de a accepta cenzura, sfidarea ideologică şi alte represalii din aceeaşi categorie.

Cu totul altfel stau lucrurile în cazul emigrantului-standard. Toate exemplele care-mi vin în minte arată că în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri exilul are motivaţii strict economice. Or, nu cred că merită un efort devastator doar pentru a-ţi şti frigiderul plin şi pentru posibilitatea de a te urca oricând în maşina din garaj ori în avionul cu destinaţii exotice. Sigur, România comunismului era complet lipsită de libertate. Dar n-am prea observat ca mulţi români exilaţi în numele "libertăţii" să se fi implicat în acţiuni decisive în favoarea celor rămaşi prizonieri ai criminalului sistem care îngenunchease ţara.

Nu-mi trece, Doamne fereşte!, prin minte să-i condamn pe cei plecaţi pentru că ne-au abandonat să molfăim celebrul nostru salam cu soia şi să-l pupăm în fund pe Iubitul Conducător. La urma urmei, ne merităm soarta cu vârf şi îndesat. Atât am putut, atât am primit de la viaţă. Ce observ e doar discrepanţa între visele clar enunţate şi ceea ce au reuşit să obţină prin plecare. Nu vorbesc, desigur, de agoniseala materială, ci de acea des-invocată, mitizată "pace a sufletului