"Mă scuzaţi că sînt cam ţăran…"

Bărbatul vorbea în faţa unui public select. Dumnezeule, venise şi ministrul Culturii! Pe doamna Blandiana o ştia de la televizor şi o respecta. La fel pe soţul ei, domnul Rusan, care-l invitase în Capitală, la Muzeu.

Aici, într-o vitrină, a văzut o poză cu el. Era în faţa bisericii din sat. Mai tînăr şi mai slab în poza aia. Dar tot chipeş! Se tot uita, nu-i venea să creadă, şi se întreba dacă ceilalţi ştiu că el e în poză. Ar fi vrut să le atragă atenţia cumva sau să le spună direct: "Eu sînt ăsta!". Călătorise toată noaptea cu trenul şi era obosit, chiar dacă dormise tot drumul. "Vorba aia, am 70 de ani! Nu mai sînt flăcău!"

Acum, stătea în faţa a zeci de necunoscuţi, rotindu-şi în mîini pălăria bună, pe care o purta doar la ocazii. Bliţurile clipeau, microfoanele se întindeau către el. Camerele n-aveau cum să scape emoţia de pe chipul bătrînului înalt, mîndru, dar modest, totodată, şi un pic fîstîcit. Aşa că a spus simplu, de la început, să ştie lumea cu cine are de-a face: "Mă scuzaţi că sînt cam ţăran şi nu prea ştiu cum să mă prezint în faţa dumneavoastră. Aşa că n-o să vorbesc mult…" În mai puţin de un minut, bărbatul îşi spune povestea. Vorbeşte despre "revolta din sat", despre cum au fost împuşcaţi 16 oameni şi au fost lăsaţi toată ziua la răscruce de drumuri, fără să se atingă nimeni de ei.

"Am răbdat, am răbdat, dar pînă la urmă n-am mai putut"

Îl cheamă Augustin Aurel Saş. Are 70 de ani şi e dintr-un sat de lîngă Arad. Somoşcheş. L-am întîlnit într-o zi la Muzeul Satului. Era marţi, ploua şi la muzeu se vorbea despre ţărani şi comunism. Despre colectivizare. Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la începerea colectivizării forţate din România. Un proces care avea să ţină din 1949 pînă în 1962. Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, precum şi Centrul Internaţional de Studii asu