O cometa trece prin apropierea Pamantului. O apropiere la scara cosmica, fireste – totusi suficient pentru a provoca o jumatate de Apocalipsa. Temperaturile cresc exponential, cutremurele se tin lant, oamenii mor pe capete. Cand totul s-a terminat, un observator indepartat, din alta galaxie, noteaza sec ca, in linii mari, nu s-au schimbat contururile continentelor.

Asa se vede de la distanta cea mai mare tragedie umana – conchide George Herbert Wells la finalul romanului „In zilele cometei". Wells a murit in 1946 si, la ora aceea, observatia ca „nu s-au schimbat contururile continentelor" functiona deja in imaginea Vestului asupra tragediei din URSS si avea sa se extinda la intregul Est european. Nici macar azi, la aproape un secol de la aparitia comunismului si la doua decenii dupa – slava Domnului! – prabusirea lui, vesticii (cu rarisime exceptii) nu par sa fi inteles ceva, desi nu s-au aflat la distantele luminice din proza lui Wells. Am trait recent o noua dezamagire, poate cea mai dureroasa, caci vine dinspre scriitorul meu preferat, Kurt Vonnegut. „Cutremur de timp", scrisa in 1997, este o dulce nebunie de textualism dus la limita, cu doua carti care se intrepatrund si doi autori (Vonnegut si alter-ego-ul sau, Trout) care cand sunt unul si acelasi, cand stau de vorba. In cea mai mare parte a volumului, Vonnegut bate campii cu gratie – dar chiar cu gratie – epicul fiind expediat in treacat, ca pretext pentru filozofare. Or, spre capatul cartii, filozofarea asta da in fandacsie si de-acolo, oarecum logic, in comunism. Grav nu e atat faptul ca un scriitor exceptional putea, la finalul mileniului doi dupa Hristos, sa viseze inca la un utopic si contraproductiv egalitarism. Grava e argumentatia. La fel ca mai toti inca-sustinatorii „orizontului luminos al omenirii", Vonnegut facea artificiala distinctie intre teorie si practica, si inca printr-o co