Acum cîteva luni mi-am închiriat o maşină în America. Iniţial cerusem un Ford, însă compania de la care am luat-o avea doar Chevrolet în acea zi, o maşină mai mare, pe care am luat-o însă, conform contractului, la acelaşi preţ. Înăuntru, primul şoc: maşina presupusă a fi premium avea un plastic pe bord care mi-a adus aminte brusc de prima mea Dacie 1300, model 1997. Detaliile erau şi ele în mare suferinţă: spaţii largi între panouri, ceasuri de bord simpluţe şi triste, un aer de sărăcie care n-avea nimic american. Motorul V6 pe benzină, presupus rafinat, suna ca Dieselul din România. Iar direcţia pe autostradă era la fel de aproximativă ca temele copilului meu din clasa I, grăbit să ajungă mai repede la joacă. Atunci am văzut pentru prima oară ce poate să facă un sindicat, în lupta lui cu cel mai sălbatic capitalism. Se numeşte dezastru.
Săptămîna asta sau cealaltă, General Motors devine Government Motors " sub controlul statului, dacă nu cumva sub protecţia legii falimentului. Firma are o problemă de mulţi ani, şi nu e vorba de maşini. E vorba chiar de muncitorii ei, înrolaţi în cel mai puternic sindicat din industrie, UAW. Salariul lunar e aproape dublu faţă de ce obţin muncitorii de la fabricile non-sindicalizate ale Toyota, în aceeaşi ţară. Pe lîngă asta puneţi pensii, asigurări sociale, securitatea locului de muncă dusă la extrem, mă rog, o mulţime de avantaje care ar trebui să recomande acum GM drept unul dintre cei mai buni angajatori din America.
Angajator bun, poate. Producător de maşini, foarte prost. Din cauza unei foarte simple chestiuni de costuri. Cînd iei o Toyota, dai, să zicem, 2000 de dolari muncitorilor care au făcut-o. Cînd iei GM, dai de două ori mai mult, şi nu doar celor care muncesc, ci şi celor care stau acasă, la pensie. Diferenţa se vede în calitatea maşinii: GM trebuie să plătească vacanţele în Bahamas ale foştilor lucrăto
