"Libertatea fiului plecat de lângă tatăl, manifestată prin cheltuirea averii acestuia în dezmierdări, în desfrâu, devine libertatea de a risipi, nu de a aduna, de a înmulţi darurile", şi-a rostit, deunăzi, cuvântul de învăţătură Patriarhul Daniel.

Pilda fiului risipitor e, în viziunea întâistătătorului, chiar explicaţia actualei crize economice, şi, se pare, Biblia a găsit o desluşire la îndemâna oricui. Degeaba glosează economiştii planetari pe marginea crizei, teoriile lor sunt greu de înţeles de profanii mecanismelor pieţei libere. Şi unde ştiinţa nu pătrunde ajunge Biserica prin pilde şi versete, prin pastorale cernite peste enoriaşii nedumeriţi. Criza e văzută şi prin "lentilă" filozofică, politică, artistică, juridică şi istorică, mărită ori micşorată, oricum deformată, în funcţie de interesul cercetătorului aplecat sau de ocazie. Dincolo de legenda ţesută în jurul ei, se ascunde, probabil, o strategie banală, pritocită într-un laborator de experimente mondiale. Ca şi altădată, câteva minţi pervertite se joacă de-a Dumnezeu într-o lume din care a fost izgonit tocmai... Dumnezeu.

Eu cred că, de fapt, criza de acum e doar amânarea celei din urmă cu douăzeci de ani. Atunci, criza politică a Estului sovietizat, o criză provocată şi atent programată în aceleaşi laboratoare de aiurea, s-a substituit crizei economice a Occidentului. Deficitul de acolo a devenit uşor, uşor deficitul nostru, al celor scăpaţi, cu traume nevindecate încă, din sanatoriul roşu. În anii care s-au succedat prăbuşirii comunismului, ţările-pacient şi-au vândut capitaliştilor de afară totul. Negocierea n-a mai încăput în politica de forţă impusă bolnavilor, cărora li s-a cultivat parşiv sentimentul de vinovăţie. Firesc, "tratamentul" a prins din plin, iar betegii fostului lagăr socialist s-au simţit din ce în ce mai rău şi mai vinovaţi de relele universale. Când ţi se