Printre tinerii poeţi care s-au perindat prin cenaclul de la Muzeul Literaturii Române (pe care am onoarea să îl moderez împreună cu Daniel Cristea-Enache, dar la şedinţele căruia, din păcate, ajung tot mai rar), Cătălina Cadinoiu a fost, fără îndoială, una dintre prezenţele cu adevărat memorabile. Nu doar pentru faptul că este foarte frumoasă (ştiu că treaba noastră este să vorbim despre cărţi, dar nu pot fi atât de ipocrit încât să spun că în literatură acest aspect chiar nu contează), ci mai ales pentru originalitatea viguroasă a poeziei sale, desprinse din lumea aspră a locuitorilor Deltei Dunării. O combinaţie de suflet rusesc şi sânge tătăresc în care revoltele vîsoţkiene se topesc printre pahare de vodcă în melancolii eseniene, viaţa oamenilor este guvernată de reguli ancestrale, iar obiectele au nume cu sonorităţi seducătoare şi semnificaţii misterioase, imposibil de descifrat în absenţa unor dicţionare.

În mod paradoxal, deşi este încărcată de pitoresc şi conţine dezvoltări epice, poezia Cătălinei Cadinoiu pare mai degrabă una de factură intimistă. Poeta nu îşi propune nicio secundă să facă o monografie lirică a Deltei şi a oamenilor care o populează. Ea îşi descrie tribulaţiile propriului suflet şi, implicit, modul în care întâmplările şi oamenii dintr-o existenţă, astăzi îndepărtată i-au marcat personalitatea. Jumătate vis, jumătate amintire, lumea Deltei face parte din fiinţa Cătălinei Cadinoiu. Poveşti ascultate în copilărie, întâmplări care au bulversat lumea satului, chipuri de demult, unele aproape uitate, ale unor oameni care nu mai sunt îi revin obsedant în memorie. Până la urmă totul se transformă într-o nemiloasă luptă cu timpul. Trecutul (paradisiac?) îşi trăieşte ultimele pâlpâiri în imaginaţia efervescentă şi în amintirile melancolice ale copilului de ieri, în vreme ce oamenii dispar, casele se degradează, locurile îşi schimbă