Pe 4 aprilie, NATO împlineşte 60 de ani. Un trecut glorios, un prezent provocator şi un viitor pe cît de cert în privinţa existenţei organizaţiei, pe atît de contradictoriu în privinţa substanţei şi a scopurilor ei " cam aşa aş caracteriza viaţa acestei alianţe, al cărei admirator şi susţinător total am fost şi sînt pe mai departe, dacă cineva m-ar provoca să spun în cîteva vorbe ce simt în legătură cu această aniversare.

Primul secretar general general al NATO, lordul Hastings Ismay, spunea la începutul anilor ’50, că scopul organizaţiei este acela de a ţine America "înăuntru", Germania "jos" şi Rusia "în afară" (to keep America in, Germany down and Russia out) în arhitectura de securitate a Europei. Vorba lordului Ismay " aproape un clişeu, astăzi, printre experţi " a surprins, cu geniul britanic pentru formule laconice, pragmatice şi memorabile, rostul NATO la începutul existenţei sale. Astăzi, vorbele sale sună, desigur, vetust, dat fiind că lumea s-a schimbat atît de mult de atunci. Ele mai sînt citate astăzi pentru a arăta că NATO şi-a împlinit rostul. Însă vorbele Lordului spun ceva şi despre prezentul şi viitorul Alianţei. Dacă la înfiinţarea ei, Alianţa Nord-Atlantică avea un scop care putea fi enunţat atît de simplu şi de clar, astăzi nu mai e deloc aşa. NATO trece, de aproape 20 de ani, prin operaţiunea dificilă de a-şi redefini rolul. La începutul anilor ’90, cînd URSS a pierdut competiţia strategică şi a dispărut pur şi simplu de pe harta lumii, iar Germania se transformase radical dintr-un pericol la adresa securităţii continentului, într-unul dintre cele mai importante elemente de stabilitate şi unitate ale Europei, multe voci importante susţineau că NATO nu mai are nici un rost. Cei care încă mai credeau în destinul NATO înţeleseseră deja că securitatea Europei nu mai poate fi serios periclitată de nimeni şi pledau pentru ieşirea NATO din s