Sonetul

Să cauţi forme noi, mereu, în artă

I-o datorie sfântă, ţi s-a zis.

Dar poţi şi să te mişti ca noi, precis,

Pas după pas, după decisă soartă.

Constrângerii iubire i se poartă

Când duhurile casei cresc năvalnic şi-s

Dezlănţuite-oricât de nepermis;

Dar ea-mplineşte opera, nemoartă.

Astfel şi eu aş vrea-n artistice sonete

Cu grai strădalnic mândru să aleg,

Ce-i nobil în simţiri dând la iveală;

Dar nu prea ştiu lucrarea pe-ndelete.

Prea mi-a fost drag cioplitu-n lemn întreg,

Şi-acum e de lipit şi de migală.

*

Natură şi-artă par să se dezbine

Dar grabnic iar se regăsesc şi iar;

Conflictul lor îmi pare în zadar,

Şi ambele m-atrag la fel spre sine.

Doar truda sinceră-i ce se cuvine!

Şi-abia când ore-n măsurat pătrar

De artă ne-au legat cu harnic har,

Natura poate-n inimi să-nlumine.

La fel, cu orice altă creaţiune.

Zadarnic spirite fără căpăstru

Tânjesc spre culmea de-mpliniri, curată.

Cine vrea fapte mari, să se adune.

Abia-n constrângere-l vezi pe maestru

Şi libertatea doar prin legi ni-e dată.

Nemesis

Când molimi bântuie mulţimi, e bine

Prevăzător să fugi din calea lor.

Şi eu adesea m-am ferit, şovăitor,

Iar influenţe nu s-au prins de mine.

Deşi Amor belşug mi-a fost să-ncline,

n-am vrut să mă ocup de el adeseori.

La fel, cu lăcrămaţii n-am dat zor

Chiar prinse-n patru versuri sau terţine.

Acum însă, înfumuratul pedepsit e,

De parcă-l mână torţe-şerpi, Erinii,

Din deal în vale, din uscat spre mare.

Aud cum genii hohotesc, cumplite,

Dar mă despart de cugetul luminii

Jar de sonete, de