Regretatul sculptor Vasile Gorduz trebuie sa mai plece o data. Acum, si din atelierul sau. Forta unui artist consta nu numai in noutatea limbajului ori in formele de imaginar ale mesajului, ci si in cât din osteneala severa a fortei sale interioare poate fi recuperata. Opera lui asteapta nu doar o pagina in uriasa carte a eternitatii sau a istoriei artei universale, dar, in egala masura, si un fior de consonanta civica in atitudinea Cetatii. Dupa ce, cu numai câteva luni in urma a fost trimis de Dumnezeu intr-un, cum spunea cineva, printr-o formula sclipitoare, „ concediu de revelatie ", acum sculptorul Vasile Gorduz trebuie sa plece si din spatiul in care, de peste patru decenii, dupa vorbele sale, se „ lupta cu materia ". Cu doar un an inainte de se stinge, Sorin Dumitrescu il cinstise ad-hoc cu un atelier expozitional intr-o alta „ Catacomba ". Desi bolnav atunci, lui Gorduz i-a facut bine acea cataplasma de merit. I-a mai alinat cumva din suferinta. Si i-a resuscitat speranta in vioiciunea memoriei semnelor lui personale. O memorie care insa, iata, din pacate, acum e pe cale sa se subrezeasca.
Si totusi, indiferent de postura sau impostura civica a autoritatii, realitatea e laconica: un accident de disolutie a „marcii Gorduz" este imposibil. Fiindca ea are prea multe si limpezi fete ale exceptiei. Mai multe izbânzi decât un birocratic act de relocare din partea unei posteritati cinice. Cinica sau doar indiferenta, nu mai conteaza. Deoarece Gorduz a lasat in urma nenumarate si pretioase urme ce-i construiesc impreuna o alveola in timp. Securizata, statornica, invulnerabila.
A pus ochiul in rasul pamântului si a studiat de foarte aproape martiriul Brâncoveanului la Edikule. Ce poate fi mai ironic-amar decât o constructie de bronz contrarianta – un crestet retezat si o talpa de om, lipite una de cealalta, ca
