Aveam o mare curiozitate, apoi, treptat, cu vârsta, a început o dezinteresare, ca o descreştere a forţei când ţii, apuci un lucru cu tărie şi pe urmă slăbeşti strânsoarea încet-încet şi nu mai ţii, scapi din mână lucrul acela...

Era ca o des-lipire de lume... Parcă tot ce descoperisem eu până atunci, nu mai era vrednic de cunoscut, de păstrat în minte, pierzându-şi valoarea... Subsolul plin de atâtea lucruri cunoscute, nu mai avea rost să le cunosc, ori rămâneau utile până la un punct. Pe urmă?...

*

în dimineaţa aceea, trezindu-mă, i-am spus femeii sale:

- Ştii că azi-noapte n-am mai visat că am fost la Paris...

Ea se ducea să prepare cafeaua.

- Dar ce ţi s-a întâmplat? a întrebat mirată. Ea nici nu-şi dădea seama ce caraghioasă era întrebarea ei. Parcă s-ar fi referit la un fapt real. însă se obişnuise atâta cu visul ăsta al lui continuu - încât el devenise aproape ceva adevărat.

A început să râdă încet, aplecat peste marginea patului, căutând papucul, - unul nu îl găsea, se pitise sub pat...

Până în dimineaţa aceea, îi povestise visul; aşa că aşteptase urmarea; era totuşi logic să pună întrebarea care i se păruse caraghioasă...

În prima zi, îi povestise că la Paris ajunsese, pe jos, nu cu trenul. Făcuse, în vis, aproape o... lună!

- Cum de ţi-ai dat seama că făcuseşi o lună de zile, îl chestionase ea.

- Simplu: era vara... prin august... pe urmă se făcuse de septembrie. Nu ştiu precis; dar se răcorise, părea să fie în septembrie...

- A, ţi se părea, în vis...

Tot mai căuta papucul rătăcit; şedea aplecat peste marginea patului, cu mâinile încleştate dedesubt, cum te ţii cu amândouă mâinile de marginea unei bărci, privind în apă; cum de te ţii zdravăn de ea; pe urmă, a zărit papucul în altă parte decât aceea unde căuta el, şi a râs, asta l-a făcut să râdă, c