În 1989, textele omagiale dedicate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu, semnate de oameni ai muncii "din toate domeniile de activitate" erau un calvar pentru redacţii.
Secţia de presă a CC, care superviza ziarele centrale (ziarele judeţene erau cenzurate pe plan local), cerea după fiecare cuvântare (şi anul '89 a fost cel mai plin) veşnicele texte ce mimau iubirea neţărmurită, adeziunea, interesul maxim, entuziasmul, texte pe care activiştii le citeau de frica vreunei şopârle.
Căutam "oameni ai muncii de la oraşe şi sate", eroi ai muncii socialiste, ingineri, profesori, colegi academicieni, poeţi care să semneze, ca în fiecare an, articole înălţătoare, ode. Greutatea nu era să-i găseşti, ci să descoperi nume noi.
În 1989 nu mai voia nimeni... De unde până atunci era bătaie pe "locuri", acum, în împrejurările unei lehamite generale, se dăduseră toţi la fund.
Câteva cuvinte despre panegiricele închinate lui Ceauşescu. Istoria acestui tip de articole simple ca tehnologie debutase după celebrul miting din 21 august 1968, când intraseră sovieticii şi celelalte ţări socialiste în Cehoslovacia.
Cuvântarea lui Ceauşescu "a descătuşat energiile". A înflăcărat naţiunea, mai ales pe numeroşii fideli ai Vocii Americii şi Europei Libere, şi a dat curaj celor care credeau că tânărul secretar general o va lăsa mai moale cu comunismul. Bătrânii erau cei mai entuziaşti: comunismul li se părea pe ducă. Mai ales că după moartea lui Dej fuseseră golite puşcăriile de "politici". Ne alintam cu o "vară" la Bucureşti asemenea Primăverii de la Praga. Se traduceau cărţi la care nu te aşteptai, veniseră şi filme ca lumea, teatrele montau piesele unor autori până atunci interzişi. Nu se vorbea în şoaptă, se scria mai liber, în ziare se atacau teme tabu.
Starea de spirit a populaţiei s-a transformat spectaculos. Strada se
