Anunţată în episodul anterior, această stilistică a lecturii funcţionează destul de inegal sub raport tipologic. Mai intens în materie de critică literară, proză şi dramaturgie şi mai pastelat în analiza de poezie. Mai minuţios în perioada de până la 1947 şi mai hazardat în cea de după. O posibilă explicaţie decurge natural dintr-o realitate evidentă. Anume că nu avem, după Război, prea mulţi critici de poezie cu formulă conceptuală autonomă. Cei care n-au căzut în păcatul ideologic al structuralismului şi-au făcut, din însuşi slalomul acesta, un rudiment de ideologie. Precişi în verdicte, ei au cultivat imprecizia în viziune. E semnificativ, de pildă, cum începe şi cum sfârşeşte capitolul dedicat lui Nichita Stănescu. Apelul direct la interpreţi nu mai are, ca în atâtea alte cazuri, nimic inefabil. Mâna de deasupra, pe care o invocam în urmă cu o săptămână, pare descărnată: "ŤNichita Stănescu nu este numai un versificator diabolic de abil, un poet inspirat şi original, este şi un teoretician al poeziei. A construit un model (poezia metalingvistică), un tip genetic de lirismť, scrie E. Simion în prefaţa la Opere din 2002. ŤNichita Stănescu e cea mai mare iluzie a criticii noastre actualeť, scrie, parcă în replică, Gh. Grigurcu, în Amurgul idolilor. Receptarea poetului Necuvintelor stă, toată, între aceste două extreme. E drept şi că, atât înainte, cât şi după 1989, cultul personalităţii poetului s-a dovedit mai puternic, deşi contestarea e la fel de veche, datând şi unul, şi alta, din anii '60. Poate şi pentru că a fost excesivă de la început, în vreme ce pledoaria pentru originalitatea poetului avea mai mult decât un sâmbure de adevăr. Astăzi, cu prima ediţie critică pe masă, ne putem face o idee mai limpede şi mai obiectivă." (pag. 1018)
Dacă aşa arată primul paragraf, ultimul, care pare să-l reproducă în spirit, pune totuşi o problemă esenţială:
