Primul lucru care atrage atenţia în Întoarcerea tatălui risipitor, romanul de mari dimensiuni al lui Dumitru Radu Popescu, este tratarea într-o cheie ironică a războiului. Care război? Înainte de 1990, se subînţelegea: războiul antifascist, pornit prin istorica întoarcere a armelor din 23 august 1944 şi lăsând o umbră groasă asupra războiului sfânt împotriva bolşevismului, purtat până la data cu pricina.
Ca şi istoriografia din epoca Ceauşescu, proza se apleca incomparabil mai mult asupra războiului cu nemţii (aliaţii dintâi) decât asupra celui cu ruşii (aliaţii din urmă), pe linia zigzagată a eroismului de carton şi a traumelor reale. Din manualele de istorie ale epocii, rezulta până la saturaţie că ţara noastră a scurtat cu un consistent număr de zile al doilea război mondial, prin ieşirea României de sub jugul fascist. Din romanele şi povestirile perioadei, apăreau nenumărate secvenţe epice ale copilăriei, tinereţii şi bătrâneţii mutilate de război. Proza lui D.R. Popescu, a lui Marin Preda, a lui Eugen Barbu şi a altor autori reţinuţi în manuale se înscria în aceste coordonate date, necontrazicând viziunea oficială asupra evenimentelor, ci adăugând nuanţe omeneşti, particularizatoare, de suferinţă. Numai soldatul hitlerist provocase parcă aceste suferinţe; în nici un caz cel sovietic, de care, totuşi, ne lovisem trei ani buni. E un fapt că rescrierea paginilor de istorie naţională s-a făcut şi cu ajutorul literaturii, căreia i s-au impus unele subiecte, tratate într-un anumit fel, şi i s-au refuzat altele. La apariţia Delirului, personajul istoric Ion Antonescu (fostul conducător al statului) revenea pe teren românesc ca o creatură de pe altă planetă...
În acest puzzle cu elemente lipsă, scoase fraudulos din jocul istoriei şi al reflectării ei, tema întoarcerii, frecvent abordată de prozatori, se vedea distorsionată până la caricatu