"voi înota cu delfinii, voi amăgi pinguinii, mă voi lupta cu rechinii şi voi adormi. Nu vei ghici...cît de mult aş putea dormi. Voi locui în incinta florilor, voi inventa legea culorilor, voi avea greutatea norilor căci voi dormi. Şi nu voi şti... peste cîte mii de zile şi de nopţi mă voi trezi."

Sună frumos, nu? Este ca şoapta dorinţelor de taine, senzuale şi învăluitoare, ca muzica unui vis, acolo unde puterea este miraculoasă pentru că te poate purta pe tărîmul dorinţelor şi putinţelor. Sună frumos nu doar acest fragment. Şi nu doar pentru că este Furtuna. Şi nu doar pentru că este Shakespeare. Sună frumos pentru că regizorul spectacolului, Cristian Juncu, a făcut, mai înainte de toate, un lucru remarcabil, care duce totul, de la bun început, într-o zonă proaspătă, poetică şi, mai ales, ludică: a tradus, din nou, piesa. Nu a folosit nici una dintre variantele existente. Limba are altă dinamică, alt ritm, cuvintele îşi găsesc sinonime vii, actuale, cu rezonanţă imediată. Sînt trezite cîmpuri semantice care, prin încărcătura lor, construiesc alte drumuri prin poveste, revelă pasaje altădată ascunse de praf. La nivelul traducerilor este una dintre problemele fundamentale în ceea ce priveşte un spectacol Shakespeare. Sînt cîţiva regizori importanţi de la noi, şi mă gîndesc repede la Vlad Mugur, la Silviu Purcărete, la Alexandru Tocilescu, la Alexandru Darie, care au simţit că vraja unei puneri în scenă după o piesă a acestui mare poet şi dramaturg, om de teatru pînă în vîrful firului de păr, are o cheie: felul în care se pune în pagină textul în limba română. Operele mari ale lui Shakespeare sau Cehov nu au fost reinterpretate la acest nivel. E o discuţie întreagă, complicată, dar, din cîte ştiu, Emil Boroghină a reuşit un proiect în acest sens, obţinînd finanţare pentru traducerea actuală a integralei Shakespeare.

Poate şi datorită insp