Cu toate ca Eugen Lovinescu ramane, indubitabil, modelul ideal de critic, scriitor disciplinat, onest, care a murit cu condeiul in mana, n-am izbutit niciodata sa-i urmez nobilul exemplu si sa ma conformez fara cracnire unui program de lucru sever, unde nu intra in calcul surpriza, neprevazutul.
De altfel, in loc sa transpir intruna la masa de scris, visand la gloria literara, cei mai buni ani i-am petrecut citind, alcatuind fise, dar si plimbandu-ma, cascand gura la tot felul de lucruri, fara sa am in gand planuri concrete de afirmare in spatiul public. Mi-au dat insa curaj Lucian Raicu si Alexandru Paleologu, autori preferati inca din adolescenta, prin care am ajuns ulterior la Ralea, Zarifopol si Ibraileanu. Asa se face ca, la foarte putin timp de la momentul debutului publicistic, mi-am dat seama de nefirescul posturii de glosator al actualitatii literare, de comentator conectat la realitatea imediata. Nu eram setat pentru asemenea grea misiune – fapt constatat altminteri, amical, intr-o cronica mai mult decat binevoitoare, de insusi Daniel Cristea-Enache, critic de prima mana, din categoria privilegiata a alergatorilor de cursa lunga. Intr-adevar, la ce bun sa mimez implicarea intr-un joc complicat si periculos, caruia ii sunt pare-se condamnat sa nu-i fac fata? Nu am pretentii de exeget obiectiv si impartial. Sunt un ins partinitor, excesiv in lauda si in blam, deopotriva. Despre textele proaste am ales din start sa nu scriu. In schimb, daca imi place o carte, ma entuziasmez peste masura. Cand descopar lucruri rele intr-un text bun, tind sa le supralicitez, de necaz. Caut mereu omul din spatele textului, biografia in opera. Nu pot admira nemernicii doar pentru ca sunt talentati (am cunoscut astfel de exemplare si nu am fost in stare sa trec peste urata impresie pentru a ma uimi doar de valoarea estetica). Inclin sa consider literatura drept o ex
