Exista regizori – nume mari ale teatrului lumii – care functioneaza vizibil mai bine in relatia cu clasicii dramaturgiei, comparativ cu textele contemporane. Analizand spectacolele montate de Andrei Serban in ultimii ani in Romania, afirmatia devine valabila si in cazul sau.
Serban a montat de la revenirea sa pe scenele romanesti (nu vorbim aici despre revenirea de dupa 1990, nici despre „episodul Oedip" de la Opera Nationala, ci despre cea mai recenta intoarcere) piese de Sarah Kane, Tom Stoppard, Patrick Marber, adica nume foarte „tari" din dramaturgia contemporana, dar adevaratele succese le-a repurtat cu „Unchiul Vanea" (Teatrul Maghiar de Stat), „Pescarusul" (Teatrul National „Radu Stanca", Sibiu) si, mai nou, cu „Regele Lear" (Teatrul Bulandra). Explicatia cea mai frecventa in critica de specialitate cu privire la acest paradox este aceea ca un text nou trebuie pus in valoare mai bine, deci vine pe primul loc, in timp ce unul clasic pretinde mai multa creativitate din partea regizorului. Personal cred ca in cazul lui Andrei Serban mai e ceva: stilul sau combativ, spiritul sau de contradictie plus dorinta de a atrage atentia cu orice pret determina o doza crescuta de creativitate ce poate fi mai bine pusa in evidenta cand e vorba despre o opera clasica. Tanarul rebel de pe vremuri e inca viu in regizorul matur de azi, iar tinerii adora sa puna clasicii „in dificultate".
Daca pentru „Unchiul Vanea" regizorul a „intors pe dos" sala Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, inversand „locul de drept" al publicului cu acela al actorilor si mutand spectatorii in alt spatiu la fiecare act, pentru „Regele Lear" a preferat sa „combata" o idee preconceputa despre distributie: cine spune ca anumite roluri trebuie jucate de catre femei si altele de catre barbati (mai ales intr-o arta ce are in istoria ei epoci intregi in care principiul n-a fost deloc respe
