Dacă în Transilvania pătrunderea spre sfârşitul secolului al XIX-lea a unor religii străine de ortodoxia tradiţională a făcut ca locuitorii să se obişnuiască în timp cu o coexistenţă şi manifestare paralelă a credinţelor, în celelalte regiuni româneşti, prozelitismul noilor credinţe a fost de multe ori deranjant pentru credincioşii ortodocşi.
Au fost şi cazuri de tensiune şi conflicte interconfesionale între ortodocşii băştinaşi şi nou-veniţii cu religiile lor străine, dar şi aderări ale ortodocşilor la una dintre acele noi culte.
După 1918, statul român a încercat - şi a reuşit de-a binelea ceva mai târziu - să restrângă activitatea unor "secte" de pe teritoriul nostru (acum nu mai sunt numite secte decât grupările religioase care se manifestă violent şi contra legilor de ordine ale statului şi care încalcă anumite libertăţi ale indivizilor). În perioada interbelică, diversele guverne au acordat "libertăţi" parţiale de manifestare baptiştilor, adventiştilor de ziua a şaptea, creştinilor după Evanghelie şi martorilor lui Yehova uneori. Prin Legea cultelor, emisă în 1928, au fost interzise următoarele credinţe: asociaţiile religioase mileniste - martorii lui Yehova, studenţii în Biblie, societatea de biblii şi tratate -, penticostalii, biserica lui Dumnezeu apostolică, pocăiţii, nazarinenii, adventiştii reformaţi, secerătorii, hlâştii, inochentiştii şi alţii.
În 1948 a fost interzis cultul greco-catolic.
În volumul "Atlasul religiilor şi al monumentelor religioase din România", de dr Constantin Cuciuc, se arată: "La sfârşitul anului 1948 a fost desfiinţată biserica greco-catolică: o parte din credincioşi s-au integrat cultului ortodox, alţii s-au apropiat de catolicism sau de alte religii, unii şi-au păstrat însă credinţa, înfruntând prigoana aspră din timpul comunismului".
Mănăsti
