Cimbrul este un arbust de mici dimensiuni, care isi are originile pe tarmurile europene ale Marii Mediterane, unde il gasim si astazi, crescut spontan pe locurile virane, pe falezele nisipoase si prin stancarii.
Mai este numit si cimbru de cultura (Thymus vulgaris), pentru a fi deosebit de cimbrul de gradina (Satureja hortensis), care este o cu totul alta specie. Ca infatisare, este total nespectaculos: scund, de nici patruzeci de centimetri inaltime, are flori mici, de culoare roz-pal, care apar de la mijlocul verii si pana toamna tarziu. Nu este deloc pretentios, crescand pe orice fel de soluri si cerand cantitati mici de apa. Sub aceste aparente exterioare modeste se ascunde, insa, o uimitoare forta terapeutica. Se pare ca cimbrul este una din cele mai puternice plante medicinale din lume. De altfel, faima lui e straveche. Pliniu cel Batran il mentioneaza in scrierile sale, iar medicii greci si, mai tarziu, cei romani, il recomandau frecvent contra bolilor digestive si a celor respiratorii. Dacii numeau cimbrul "cinuboila" si il foloseau atat in alimentatie, cat si ca remediu. Consacrarea cimbrului ca medicament a pornit, insa, in evul mediu, cand arabii au inceput sa fabrice uleiuri volatile prin distilare. Foarte repede, uleiul volatil de cimbru a devenit un panaceu universal, capabil sa vindece foarte multe din molimele care au decimat in nenumarate randuri populatia in acele vremuri. Cunoscut de un cerc foarte restrans de "initiati", uleiul de cimbru prevenea si ajuta la combaterea ciumei, a holerei, a tuberculozei pulmonare, a frigurilor galbene. Exista scrieri orientale care mentioneaza folosirea cu succes a acestui remediu chiar si contra sifilisului sau a dizenteriei. In cele ce urmeaza, vom cunoaste impreuna extraordinarele sale efecte in vindecarea bolilor, de data aceasta in lumina studiilor moderne, nu inainte insa de a afla cum se prepara
