Nu e nici tei eminescian, nici stejarul din Borzesti, nici pomul de Craciun, e frasinul din fata casei mele.
Si nu trebuie sa fii neaparat poet ca sa vezi ca e falnic si frumos. Si are 140 de ani. Maretia lui e imperiala. Are o coroana bogata, o statura impresionanta, cu care sfideaza aerul (depaseste cu mult stalpii si retelele de telecomunicatii), saluta cu eleganta si amicitie cochetele dealuri din imprejurimi si inalta gandul, misca sufletul oricarui om sensibil si iubitor de natura si frumos. Are o structura aparte a formelor ce se leaga intre ele, ducandu-te cu gandul la o desavarsita opera de arta, in care artistul s-a intrecut pe sine. Il stiu de cand m-am nascut. De 47 de ani. In timpul "zburdalnicei copilarii", m-am jucat pe langa el Baba oarba, apoi l-am avut aproape prieten bun al melancolicelor clipe adolescentine. I-am facut cunostinta cu familia mea, cu prietenii mei de suflet. L-am prezentat tuturor si le-am spus istoria lui "ab originem". El, frasinul, a vegheat generatii din familia mea cu nunti, cu botezuri, cu despartiri... S-a bucurat cu fosnetul frunzelor cand am fost veseli si a plans cu glasul toamnei, cand sufletul a fost, uneori, in genunchi... El a stiut, el a simtit. Si a fost alaturi. Unul de-ai nostri. De suflet. De dor. De-o raza de luna... In timpul furtunilor, se misca cu toata greutatea lui, iuresul frunzelor era teribil, spectacolul era impresionant. Natura era in dezlantuire si unii se temeau. Eu nu m-am temut niciodata, stiam ca nu se va prabusi peste casa, stiam si simteam, mai ales, ca nu ne va face vreun rau. Si chiar asa a fost. Pentru ca el ne iubea cu adevarat.
Dupa fiecare furtuna inflorea parca si ne lumina drept, verde si majestuos, cu frumusete de frunza, cu concerte si triluri de pasari care mai de care. Pentru ca nu v-am spus! Frasinul meu era pentru multe pasarele un hotel de 5 stele, cu etaje ordon
