Când Guvernul Republicii Federale a Germaniei a anunţat retragerea ambasadorului său de la Bucureşti, fostul ministru de Externe care semnase la 31 ianuarie 1967 acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice la nivel de ambasadă între cele două ţări, se afla deja în "domiciliu obligatoriu".
Consecinţă a "scrisorii celor şase", Corneliu Mănescu fusese mutat cu forţa într-o casă părăsită din Chitila. Din locuinţa insalubră, fără radio şi televizor, izolat de vecini şi păzit continuu de echipajele Securităţii, nu avea cum să ştie că relaţiile atât de greu înnodate între Bucureşti şi Bonn fuseseră rupte printr-un gest de mare afront politic: rechemarea ambasadorului vest-german de la Bucureşti.
Cu puţin înainte de a părăsi această lume, Corneliu Mănescu a evocat reuşitele diplomatice ale României din anii '70. O capodoperă a lor apreciase că a fost relaţia cu RFG. Din interviul publicat editorial cu titlul "Convorbiri neterminate" (Polirom, 2001, reeditat în 2008 de Editura Compania în volumul "Partea lor de adevăr") reproducem în cele ce urmează câteva pasaje semnificative.
UN POPOR PE AMÂNDOUĂ BARICADE ALE "RĂZBOIULUI RECE"
Referitor la antamarea relaţiilor cu Germania Federală, cum vă apare dificultatea lor după atât timp? - l-am întrebat eu pe Corneliu Mănescu.
"Problema celor două Germanii apărute în urma războiului ilustrează bine cât de complicată a fost perioada «războiului rece»", a răspuns fostul ministru de Externe al României (1961-1972) şi preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni ONU (1967-1968). Toată lumea care a trăit evenimentele ştia că, în urma capitulării necondiţionate a Germaniei, aceasta a fost împărţită de învingători - URSS, SUA, Marea Britanie şi Franţa - în patru zone de ocupaţie. Câştigătorii războiului urmăreau să facă din Germania o ţară incapabilă de agresiune militară. În
