Un neamţ a publicat un studiu, în care inventariază toate relele pe care le-au îndurat şi le îndură ţiganii din România, de la români. Nu-i pentru prima oară când un străin vine în România ca să ne scoată responsabili de lucruri pentru care ţara lui ispăşeşte un lung oprobiu internaţional.

Neamţul merge până într-acolo cu obrăznicia încât învinuieşte România că, în timpul celui de al doilea război mondial, şi-a deportat ţiganii conform cu politica la care a obligat-o Germania lui Hitler.

Multe ar fi de zis despre modul în care Europa culpabilizează România, pentru traiul dezordonat al unei minorităţi, pe care nici continentul n-a reuşit să-l schimbe, deşi s-a străduit în fel şi chip câteva secole bune. Neamţul pare să nu realizeze, în studiul lui, că există o problemă ţigănească pentru că există ţigani, dar că - de exemplu - nu există şi o problemă armenească, deşi avem armeni. Problemele integrării ţiganilor nu apar, cum zice neamţul, datorită firii discriminatoare a românilor. Nu poţi rezolva o situaţie dacă nu o defineşti corect.

La o nuntă, am stat lângă un ţigan spilcuit, îmbrăcat într-un costum alb nou-nouţ de fante. Când ţiganul în alb şi-a vărsat cafeaua pe pantaloni, m-am simţit obligat să fiu politicos şi să spun: Vai ce necaz, v-aţi murdărit pantalonii! Ţiganul m-a privit niţel mirat, apoi s-a uitat la pata de cafea şi m-a lămurit serios, nu glumind, că nu e murdărie, e cafea. Se înfruntau, putem zice, două concepţii despre murdărie. La fel cum în casele primite de ţigani de la stat şi aduse repede în condiţia de cicioabe de şatră se confruntă tot două culturi ale locuirii. E destul să vedem locuinţele ţiganilor din Centrul Istoric al Bucureştiului, ca să înţelegem că nu poţi corecta pe parcurs ceva ce nu a avut niciodată o definiţie. Ce ar mai fi trebuit să facă statul român pentru ţiganii care au intrat cu toată şa