Parerea mea este ca nu avem de ce ne face probleme, fiindca este cat se poate de clar (poate chiar prea clar ca sa se mai poata amagi cineva). Doi smecheri au sutit masina lui Gigel, rasfatatul sortii. Dupa lege, iscusitii baietasi trebuiau sa fie dati pe mana politiei, sa plateasca oalele sparte. (Nota bene: nici pana la aceasta ora, la care scriu, mascatii sau colegii lor in uniforma nu i-au umflat pe flacai!) Dar Gigel – sef de partid, om "de sport" si mahar cu banuti la tescherea – e un don adevarat, nu se incurca cu politia. El e barbat, are si mijloace, asa ca prefera sa rezolve singur, fara autoritatile nataflete. Ca doar nu e de azi, de ieri... Un ordin succint catre muschii dimprejur, si armata privata a lui sefu’ se pune in miscare. E vorba nu doar de furtul unei masini, ci de onoarea de stab a Gigelului si de cea profesionala a mercenarilor. Iar sefu’ nu glumeste: intr-o ora baietii trebuie asezati in fata lui, la domitil, in picioare sau impachetati, cum devine cazul.
Nu glumesc nici cei din garda pretoriana a stelistului fruntas. Cand vine vorba despre leafa si locul de munca, executarea nu poate intarzia. Cand aia doi cautati, giniti si impaturiti in portbagaje sunt depusi pe covorul palatului de pe Dambovita, s-au scurs doar 55 de minute. (E totusi o performanta, de-ar fi si numai pentru ca traficul in Bucuresti e cum il stim, taras-grapis...)
Procedura e de-o clasicitate mafiota fara repros. Don Gigi a invatat-o repede si o aplica bine, cu simtire corespunzatoare. La urma urmei, pagubitul e el. Unde mai pui ca are politia romana destula treaba si fara reclamatiile dansului. Asa ca. Umfla-i. Mototoleste-i in portbagaj. Da-le un pic de asfixie. Pe urma sa vina la judecata, sa vedem. Nu este deloc clar unde poate incapea vreun dubiu. La Chicago, in anii ’30, sau la Palermo, in anii ’60, tot asa s-ar fi facut, cu diferenta ca flaca
