Câinii lihniţi de foame adulmecă pungile plimbate de vânt printre grămezile de moloz. Pe drumurile înguste pe care asfaltul n-a ajuns vreodată, copiii se joacă desculţi în praf. Când plouă, stau înăuntru cu zilele, să nu-i înghită noroiul. Casele lipite una de alta, cu acoperişuri peticite, cu antenele rotunde, îndreptate spre cer, cu rufele săracilor întinse la soare, alcătuiesc un mozaic pe care cei din afara lui îl privesc cu silă.

O lume pestriţă, dependentă de zgomot şi apăsată de sărăcie, în care grija zilei de azi o alungă pe cea a zilei de mâine. O junglă cu reguli proprii, cu dramele şi cu păcatele ei. În mahala, lumea se arată aşa cum e - ce fard ar putea acoperi atâta mizerie?

Foamea bântuie printre magherniţele prăpădite, dar oamenii o amăgesc în fiecare zi, cântând şi blestemându-şi soarta. Cumva, fiecare trebuie să se descurce cum poate: cine munceşte o duce onorabil, cine nu - improvizează tot soiul de combinaţii, la limita legii şi dincolo de ea.

Lumea asta s-a întins până la calea ferată care duce spre inima metropolei. La marginea mahalalei nu mai recunoşti nimic uman. Cocioabele încropite din table ruginite, din bucăţi de plastic şi din tot ce a mai aruncat „civilizaţia“ sunt şocante.

Când trenul trece în viteză pe lângă ei, copiii care scormonesc în grămezile imense de gunoi fac gesturi obscene. Provincialii care n-au mai trecut de ani de zile pe aici exclamă uimiţi: „Doamne, câtă mizerie!“ Pe muzica lui A.R. Rahman, autorul coloanei sonore a filmului „Vagabondul milionar”, imaginile par decupate din Mumbai. De fapt, tocmai intrăm în Bucureşti. Micul Mumbai.