În greacă, apocalypsis (fonetic se pronunţă cu umlaut: apocalüpsis) înseamnă dezvăluire, descoperire, revelaţie, explicaţie, scoatere la lumină, derivând de la verbul apocalypto (fonetic, apocalüpto) = a dezvălui. Fiind în greacă, substantiv feminin, corect este să se spună apocalipsă şi nu apocalips (desigur, adjectivul apocaliptic rămâne însă definitiv sinonim cu îngrozitor, terifiant şi nu cu dezvăluitor, revelator...).
Apocalipsa lui Ioan a fost scrisă după modelul apocalipselor iudaice ce reluau mesajul profeţilor în noul context istoric al reîntoarcerii din captivitatea babiloniană (după 536 a.H.). S-a accentuat atunci ideea deterministă potrivit căreia Împărăţia lui Dumnezeu va veni o dată cu distrugerea deplină şi definitivă a forţei răului, respectiv a lui Satana (în ebraică, Sathan, în arabă, Şaitan = Potrivnicul, Adversarul, Vrăjmaşul). Era vorba de sfârşitul acelei lumi şi de apariţia unei vieţi noi, când începea o altă lume, în care se vor izbăvi numai cei care sunt scrişi în cartea vieţii. Evoluţia spirituală a iudaismului a luat cursul aşteptării şi al speranţei mesianice.
AŞTEPTAREA. Scriitorii apocaliptici anunţau ca iminent momentul mântuirii (Cartea profetului Zaharia - cap. 9-14, cea a lui Isaia - cap. 24-27, apoi cartea lui Enoh, I şi II, Înălţarea lui Moise - 70 p.H., Apocalipsa lui Ezra - 100 p.H., Apocalipsa lui Baruh - 100 p.H.). În acelaşi spirit, evanghelistul Ioan a redactat, probabil la Efes (după suferinţele surghiunului din Insula Patmos), textul Apocalipsei sale, în care Iisus Hristos este Judecătorul dumnezeiesc şi Cel din urmă al lumii.
El este Mielul Cel înjunghiat şi Cel care va aduce viaţa nouă în noua cetate a lui Dumnezeu. (Se pare că Apocalipsa lui Ioan a circulat în două versiuni, una aproximativ din jurul anului 70 p.H., alta din jurul anului 90 p.H.; textul de care dispunem astăzi a combinat probab
