Enoriaşii unui sat îmbătrânit îşi părăsesc biserica. Ca să boteze, să cunune sau să-şi îngroape morţii, locuitorii din Valea Presnei merg şase kilometri pe jos, pe arşiţă sau viscol, până la biserica din câmp. Într-o lume bântuită de demoni care tulbură minţile oamenilor, de numere fatidice (666), de cipuri şi manifestaţii anticip, la sate, templele Domnului-bisericile- se năruiesc încet. Nevolnicia şi neputinţa enoriaşilor, vârsta înaintată a acestora, toate fac ca uitarea să mănânce pe dinăuntru ceea ce vânturile şi ploile erodează pe dinafară.

Sufletele care intră să se închine la icoane sunt din ce în ce mai puţine, slujbele din ce în ce mai rare. Asta se întâmplă şi cu bisericile vechi de la Valea Presnei, comuna Gurbăneşti, judeţul Călăraşi.

Satul îmbătrânit

De regulă, bisericile sunt cele care generează aşa-zisa vatră a satului. În preajma acestora, oamenii îşi ridică locuinţe înconjurându-le şi ocrotindu-le cu credinţă şi rugăciuni. 

Ele sunt centrul spaţialităţii, dar şi al spiritualităţii unei comunităţi. Sunt însă şi biserici al căror destin le abate de la regulă. Când vii dinspre Gurbăneşti, îndată ce ocoleşti o pădurice de salcâm, în depărtare, în mijlocul izlazului, se iţeşte o mogâldeaţă.

Abia când te apropii constaţi că e o biserică. Şi nu una aşa, ridicată în pripă, ci una solidă, făcută gospodăreşte de meşteri adevăraţi. Numai că, în jurul ei urlă pustiul. În zare, abia de se zăresc sclipind în soare acoperişurile unor case. Acolo e Valea Presnei.

Enoriaşii din Valea Presnei nu vor renunţa la biserica din pustiu

Ca să ajungă să asculte Sfânta Evanghelie, sătenii ar trebui să mănânce o pâine pe drum. Cum satul este îmbătrânit (cu o medie de vârstă de 60 de ani) şi copiii plecaţi la oraş, e lesne de înţeles că drumul spre biserică nu se mai face într