N-aveam mai mult de şapte ani când, internat fiind într-un spital, pentru o boală de-a copilăriei, m-a consultat unul dintre pediatrii de frunte ai României. Unul dintre cei formaţi de şcoala interbelică de medicină. Calm şi molcom la vorbă, zâmbitor ca un bunic, m-a aşezat pe pat, s-a apropiat şi a scos din buzunar o batistă impecabilă pe care mi-a aşezat-o pe piept. Abia respirând, cu grijă infinită, a lipit urechea de batistă şi de pieptul meu, ascultându-mi bătăile inimii.

Obişnuit până atunci doar cu atingerea rece, distantă a stetoscopului, eram dintr-o dată cucerit de căldura şi liniştea pe care mi-o insufla doar prin prezenţa sa doctorul Cornel Radu.

Abia peste ani aveam să aflu că era cel care, la Arad, prin anii ’40, pusese bazele asistenţei medicale moderne a copilului bolnav. Născut în 1900, în comuna Jupa din judeţul Caraş Severin, a terminat Facultatea de Medicină din Cluj. Specializat în pediatrie, având oricând posibilitatea unei cariere într-unul dintre marile centre universitare ale ţării, dr. Radu a ales să profeseze la Arad.

Sub „bagheta“ lui, spitalul de copii - ca de altfel întreaga asistenţă acordată mamei şi copilului din acest oraş - a devenit un etalon, locul unde o mulţime de medici pediatri au venit să se specializeze. Îndrăgostit de meserie, avea să locuiască ani de-a rândul, împreună cu familia, în incinta spitalului, gata la orice oră - fie noapte sau zi - să acorde ajutor urgenţelor.

Deşi a format o şcoală de pediatrie, cu toate că a vindecat şi a salvat nenumărate vieţi, regimul comunist l-a „recompensat“ cu un stagiu de reeducare la Canal. De unde s-a întors şi şi-a continuat cu aceeaşi pasiune meseria, până la moarte. Este povestea unui adevărat profesionist, recunoscut şi apreciat astăzi nu numai de lumea medicală, dar şi de cei care au fost trataţi de el, un motiv de minimă r