A fost greu pentru noi, nici nu ne mai dădeam seama cât de greu ne e, să ne vindecăm de această psihoză a naţionalismului rapace. Ajunsesem să credem cu sinceritate că suntem ţară. Vorbeam despre noi, ca şi când existam.
Nu ne ajungea norocul că eram vii. Zor nevoie că trebuie să şi facem ceva, să avem locuri de muncă, să construim una-alta, să ne exprimăm în limba naţională, să avem armată, industrii, universităţi, chiar şcoli şi grădiniţe, literatură şi cinematografie, teatru şi muzică, străzi şi, auziţi şi dumneavoastră, şi grădini cu verdeţuri. Eliberarea României de sub jugul imperialist al utilitarismului s-a produs lent. Ea a început cu marile fabrici, combinate şi uzine, poreclite, în mod semnificativ, mastodonţi, cărora le stătea mult mai bine în proprietatea unor străini, decât în a noastră. Ce poate produce pentru o ţară Siderurgia de la Galaţi sau Aluminiul de la Slatina sau Combinatul de porci de la Beregsău? Numai probleme. Privatizarea oţelului şi aluminiului, dar şi distrugerea porcăriei timişene. Înseamnă un mare pas înainte către ţara ideală.
A fost greu şi cu obsesia nenorocită a cetăţenilor din alte oraşe, cum ar fi Braşov, Iaşi, Craiova, Cluj Napoca şi altele, numeroase, de a-şi păstra industriile, ca şi când mai conta faptul că oamenii chiar din munca lor la acele întreprinderi trăiau. Ritmul de cădere a industriilor, inclusiv acele alimentare, nu a fost totuşi cel pe care îl aştepta omenirea de la noi. Au fost prejudecăţi, obtuzităţi, încetineli şi poticneli, chiar paşi înapoi. La un moment dat, România mai avea bănci, ale ei. Precizăm, ale ei. Exemplul Ungariei, care rămăsese numai cu băncile din şcoli, n-a impresionat imediat pe reacţionarii valahi. Au fost întârzieri şi în opera de livrare a subsolului către întreprinzători din alte ţări. Mult mai uşor a mers cu telefoanele. Felul cum au fost ele privatizate
