În ziua de sâmbătă, 18 martie 1989, o delegaţie condusă de Malik Meraj Khalid, preşedintele Adunării Naţionale a Republicii Islamice Pakistan, a sosit într-o vizită la Bucureşti. Oaspeţii au fost întâmpinaţi la Aeroportul Otopeni de Nicolae Giosan, preşedintele Marii Adunări Naţionale, şi de Rasheed Ahmad, ambasadorul Pakistanului în România.
Pentru cetăţenii obişnuiţi, vizita respectivă nu era un eveniment deosebit. Existau însă şi persoane care cunoşteau problemele ce afectau relaţiile dintre cele două state. Una dintre acestea a avut ca motiv refuzul autorităţilor de la Bucureşti de a exporta muniţie românească în Pakistan.
La mijlocul anilor '60, ştirile privind nivelul de dezvoltare al industriei româneşti de apărare au ajuns tot mai departe în lume. Unul dintre statele interesate de producţia de muniţii din România a fost Pakistanul. Autorităţile de la Islamabad şi-au manifestat de cel puţin patru ori intenţia de a achiziţiona muniţii româneşti fabricate sub licenţă sovietică (în anii 1966, 1967, 1970 şi 1971).
De fiecare dată, autorităţile de la Bucureşti au răspuns negativ la propunerile pakistaneze. Un export de acest gen, fără obţinerea acordului sovieticilor, ar fi generat probleme între Bucureşti şi Moscova. Totodată, s-a dorit protejarea relaţiilor dintre România şi India.
"Pentru livrarea de muniţie fabricată după licenţe sovietice ar trebui cerut acordul URSS - a precizat Corneliu Mănescu la 12 mai 1967, într-un document trimis Prezidiului Permanent al CC al PCR. În cazul livrării fără acest acord, s-ar ajunge la complicaţii în relaţiile noastre cu URSS, care în 1966 a respins cererea pakistaneză." Cu acelaşi prilej, ministrul român al Afacerilor Externe a afirmat că "livrarea de armament românesc (corect: muniţie - n.r.) Pakistanului ar putea provoca nemulţumirea Indiei şi ar complica relaţii
