Ce povestesc astăzi nu este pentru cei care iau sute de hectare de la stat şi le vând ca proprietate privată. Nici pentru cei care au asigurate contracte de zeci de milioane de euro cu statul şi le cumpără copiilor câte un Lamborghini la majorat. Nici celor care câştigă zeci de mii de euro pe an ca salariaţi la stat sau la câte un privat neatent. Ce discutăm astăzi este pentru oameni obişnuiţi, care au pus ceva bani deoparte şi vor să ştie unde s-ar mai găsi oportunităţi. Căci ele există. Iar în ultima perioadă s-au multiplicat.

Sectorul privat autentic din România a trecut deja prin două faze. În prima, pur şi simplu s-a născut. În comerţ, servicii, agricultură, industria uşoară, adică acolo unde nevoile de capital nu au fost mari, unde creditul furnizor a fost accesibil şi unde era relativ uşor să se identifice dacă există cerere şi, în special, cerere solvabilă. Dacă naţionalizarea mijloacelor de producţie a durat în România 14 ani (între 1947 şi 1961, când cooperativizarea s-a încheiat în linii mari), privatizarea mijloacelor de producţie a durat mai puţin de nouă ani - în 1999, deja sectorul privat producea peste 50% din PIB. Cum s-a făcut privatizarea nu mai discutăm - mulţi ani de acum încolo ne vom distra la televizor cu milionari arestaţi că au luat o fabrică, un teren sau un credit pe nimic. Important este că s-a făcut. Sute de mii de oameni au devenit stăpânii propriilor firme, mai mari sau mai mici, mai profitabile sau mai puţin profitabile. Aceasta înseamnă că aceşti oameni, ca şi salariaţii lor, nu mai depind de toanele politicienilor, de hachiţele administraţiei sau de corupţia din justiţie. Ei depind numai de propria capacitate de a face faţă concurenţei, forţelor pieţei, de propria planificare şi de propria luptă pentru creşterea productivităţii şi scăderea costurilor.

În a doua fază, care începe în 1999-2000, odată cu trasarea clară a dru