M-am gândit adeseori cum se plămădeşte sentimentul de intimitate, de "apartenenţă" în fiinţa celui aflat în faţa televizorului în raport cu artistul admirat. Cu câţiva ani în urmă, fugind grăbită pe culoarele Televiziunii Române să duc cuiva o casetă BETA, m-am ciocnit nas în nas cu o doamnă foarte frumoasă, elegantă, stilată, cu o siluetă enervant de graţioasă, cu un aer fermecător. "Ioana!" - mi-a zis persoana pe nume, cu multă emoţie în glas. Probabil că a citit în ochii mei cum o caut în memorie. Tăcea zâmbind. Click! Sclipirea ochilor ei de tăciune m-a teleportat instantaneu în anul 1969 pe scena Festivalului Cerbul de Aur, un eveniment transmis de televiziuni din 25 de ţări ale lumii... "Luminiţa!" - am exclamat uimită de inedita apariţie.

N-o văzusem de aproape patru decenii. Era chiar ea... Luminiţa Dobrescu. Era ea, "Dobreasca", cum îi ziceau cu tandră intimitate cumetrele din Piaţa Dorobanţi, asumându-şi-o, ca mulţi alţi români, ca pe o rudă apropiată şi dragă.

ENERGIE CONTAMINANTĂ. Ce sentiment, ce chimie desfiinţează distanţele, deosebirile de preocupări, de statut, cum se plămădeşte sentimentul de "intimitate", de "apartenenţă" în fiinţa celui aflat în faţa televizorului în raport cu artistul admirat?

Am înţeles că "idolatrizarea mecanică a pseudovedetelor de astăzi" este pur şi simplu sublimată într-un sentiment mai cald, mai uman, mai normal, mai firesc în raport cu natura lumii înconjurătoare. Am înţeles că oamenii, cu cea mai curată parte a fiinţei lor, acoperă prin această "intimitate familială" sentimente profunde: admiraţie, respect, lipsa oricărei invidii, a oricărei frustrări, bucuria pentru succesul altuia, acolo unde propria lor performanţă nu poate ajunge... Reconfortant gând...

Luminiţa Dobrescu a strălucit meteoric în inimile românilor. Nici nu se obişnuiseră ei bine cu silueta ei fragilă ca firul de iarbă p